Cand citesti versuri de poeti decadenti, cand auzi linii melodice triste sau vezi mai putina culoare, intotdeauna doare pentru ca nu poti sa nu te gandesti la destinul autorului lor.

Parca nimic nu e de ajuns.

Omul e ca salcia lui Pascal.

Dar e si mare caine.
Mergeti,
spuneti lumii ca m-ati vazut,
E secolul in care toti cred pe cuvant.

Religia în spaţiul public

Religia în spaţiul public

                                                         Introducere

Religiozitatea în spaţiul public a constituit subiectul a numeroase dezbateri, ba chiar o problemă ce pare să prindă contur mai ales în rândul intelectualilor români care înţeleg fenomenul religios al zilelor noastre ca pe o încercare de monopolizare a spaţiului laic. Acestea fiind precizate, în acest eseu îmi propun să argumentez împotriva confesionalizării spaţiului public analizând fenomenul religios ortodox din România secolului al XXI-lea şi bineînţeles, să susţin în acelaşi timp ideea că evoluţia religiozităţii de acest gen trebuie sa aibă loc doar în spaţiul privat din moment ce într-o societate democrată omului îi este arogată libertatea de a alege cum să se manifeste într-o societate civila şi mai ales, ce atitudine să adopte în contextul anumitor situaţii. De altfel, cunoaştem cu toţii sintagma “Lăsati copilaşii să vină la Mine” (Matei 19, 14) care este încălcată, de vreme ce aceasta pare să fi suferit o inversiune de genul “ Lăsaţi-mă pe Mine să vin la copilaşi”; Această afirmaţie poate fi probată îndeosebi dacă analizăm modalitatea în care religia este predată în şcolile publice, subiect pe care voi încerca să-l abordez mai detaliat la momentul potrivit.

Conţinutul eseului va cuprinde două secţiuni, iar în fiecare dintre ele, voi încerca să identific, cauza care a determinat acest tip de manifestare religioasă menţionând totodată efectul vizibil şi modul în care se prezintă în spaţiul public. Ca o ultimă precizare, consider că e necesar să se înţeleagă, tocmai pentru a nu se crea vreo confuzie, distincţia între semnificaţia generală a doctrinei creştine şi modul de manifestare în spaţiul românesc al zilelor noastre.

 

1.Cauză-efect

Constat că se evită o încercare de explicare a faptului că religiozitatea are o asemenea conotaţie în zilele noastre. Majoritatea oamenilor se grăbesc să emită judecăţi de valoare nefondate şi încearcă din superficialitate sau cu bună ştiinţă să ofere o explicaţie lamentabilă pentru ceea ce se întâmplă. De vreme ce aceştia obişnuiesc să se întrebe doar “cum se întâmplă?” şi nu “de ce se întâmplă”, sunt tentaţi să creadă că modul în care se manifestă religia în zilele noastre nu are o cauză.

Totuşi, trebuie avut în vedere contextul istoric mai mult sau mai puţin recent în care a fost inclus şi Biserica. Efectul are loc odată cu începutul secolului al XXI-lea, iar cauza este reprezentată de instaurarea regimului communist a cărui doctrină are ca trăsătură ce atrage atenţia noastră, antireligiozitatea. Ştim că în perioada regimului comunist, Biserica şi-a pierdut în totalitate din autoritate, a fost cu precădere subordonată statului, iar în şcoli, religia a fost retrasă din programa de învăţământ. În urma înlăturării regimului communist  în anul 1989 şi odată cu instaurarea democraţiei, lucrurile au început să revină la normalitate. Biserica şi-a reocupat locul important pe care îl deţinea înainte de anul 1948 în cadrul statului, iar religia a fost reintrodusă în programa şcolară.

Timpul în care Biserica a fost destituită din drepturile pe care le avea înainte de instaurarea regimului communist, a creat germenii unei schimbări de atitudine, care s-a făcut vizibilă după anul 1989 şi care s-a intensificat la începutul secolului al XXI-lea. Biserica a reacţionat în acelaşi mod în care ar reacţiona un om căruia îi este luată toată puterea şi influenţa cu forţa, iar apoi îi este încălcată demnitatea pentru ca mai apoi, atunci când va redobândi tot ceea ce a pierdut să se întoarcă împotriva celui care a provocat pierderile. Propun deci, să analizăm puţin situaţia: în timpul conducerii lui Nicolae Ceauşescu, în şcolile publice, pe pereţii claselor se afla portretul acestuia, pentru ca mai apoi, acesta să fie înlocuit cu obiectele de cult bisericeşti.

Prin urmare, manifestarea religiozităţii este una psihologică, iar Biserica nu face altceva decât să recupereze ceea ce a pierdut, să-şi impună setul de valori şi propriul model de moralitate fără să mai conştientizeze modul în care o face.

2.  Religiozitatea în spaţiul public

Înainte de orice, trebuie făcută o distincţie între spaţiul public şi spaţiul privat. Spaţiul public este reprezentat de societatea civilă prin liberă exprimare şi diversitate, pe când spaţiul privat este reprezentat prin credinţele personale fiecărui om, de modul în care acesta alege să îşi organizeze viaţa. Mai mult decât atât, se observă că Biserica a conceput greşit termenul de “laicitate” pentru că de cele mai multe ori este confundat cu eretismul; ori tocmai acest lucru trebuie clarificat: laicul nu este un adept al ateismului, laicul adoptă o atitudine de neutralitate în ceea ce priveşte religiozitatea sau o altă posibilitate ar fi aceea ca în spaţiul privat, laicul să aibă o atitudine cu desăvârşire religioasă, iar în spaţiul public să nu se facă remarcat cu acest lucru pentru a respecta libertatea celorlalţi. Un alt gen de explicaţie, ar putea fi una psihologică; există posibilitatea ca Biserica să perceapă laicitatea ca pe altă formă a comunismului şi atunci ne îndreptăm atenţia la ceea ce am scris în prima secţiune.

Am specificat în rândurile de mai sus că Biserica încearcă să-şi impună propriile valori morale. Pentru a prezenta în detaliu acest lucru voi da ca exemplu modul în care religia se manifestă în şcolile publice, unde are loc din nou o greşeală majoră. Religia nu este înţeleasă ca o materie în care elevul să înveţe, spre exemplu, aspecte ale istoriei religiei ci ca o oportunitate pentru ca religia să se manifeste sub formă confesională; Ritualurile de pildă au acest caracter: elevul se închină icoanelor sau rosteşte rugăciuni, îi sunt prezentate modele de moralitate (sfinţii) ale căror mod de viaţă le-ar fi adus Mântuirea. Mai mult decât atât, elevii sunt învăţaţi că nu trebuie sa preţuiască viaţa ci să se pregătească pentru “Împărăţia Cerurilor”, ori lor le este de fapt impusă o altă realitate care în fapt nu are niciun fundament raţional. În sprijinul acestei afirmaţii, voi aduce în atenţia cititorului cazul întâlnit de curând care a stârnit controverse. Ministerul Educaţiei a fost acuzat de câteva organizaţii neguvernamentale, că a aprobat manuale de religie destinate claselor primare, ce promovează valori morale greşite, iar acest lucru s-a întâmplat pe bună dreptate; voi cita în continuare câteva pasaje: “Păcatul neascultării săvârşit de către strămoşii noştri, Adam şi Eva a adus în lume bolile, necazurile şi moartea [..] După moarte sufletul omului va fi judecat şi răsplătit pentru toate faptele sale: cel bun va merge în Rai, iar cel rău,  în Iad ”.[1] Mai mult decât atât, dacă secţiunea teoretică este prezentată în acest mod, aplicaţiile sunt mult mai constrângătoare: “ Răspundeţi la următoarea întrebare: Ce poruncă încalcă un creştin care:  poartă la gât alte semne decât sfânta cruce? face glume despre Dumnezeu, Biserică şi cele sfinte? În zilele de sărbătoare sau Duminica — Ziua Domnului — se distrează sau merg în alte locuri, în afară de biserică, negândindu-se deloc la Dumnezeu?”[2] Nu numai că este o încercare de manipulare în conţinutul acestor manuale şcolare, dar instigă elevul la dispreţ pentru cei care nu respectă “Poruncile Divine”.

Trecând însă peste manifestarea religiozităţii în şcolile publice, consider că Biserica este într-atât de dogmatică încât refuză să respecte normele de igienă. Întrebarea mea este de ce la biserică, enoriaşii sunt nevoiţi ca în timpul împărtăşaniei, preotul să folosească aceeaşi linguriţă pentru fiecare dintre ei şi de ce nu încearcă nimeni autorizat să facă ceva în sensul acesta? Un posibil răspuns ar putea fi pus pe seama faptului că până şi posibilele persoane autorizate sunt atât de îndoctrinate încât consideră ca nu e nimic de făcut, când de fapt sănătatea atâtor oameni este periclitată. Un alt exemplu în privinţa acestui aspect este ritualul ce priveşte sărutarea icoanelor care în aceeaşi măsură pune problema igienei. De ce nu are loc acest lucru la nivel simbolic, de vreme ce Biserica lucrează cu aşa ceva? Am pus problema în acest mod pentru a arăta că până şi în spaţiul destinat cu precădere religiozităţii au loc anormalităţi.

Revenind însă la problema religiozităţii în spaţiul public căci asta ne interesezează în mod special, propun să privim lucrurile din unghiul progresului de tip ştiinţific ori cultural. Dogmatismul religios îşi face simţită prezenţa la acest nivel poate în modul cel mai accentuat. Folosindu-se de principiile creştinismului, Religia impune omului de rând, care nu are o cultură înrădăcinată, să le accepte  ca fiind adevărate. Chiar în Vechiul Testament scrie “Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta” (Proverbele lui Solomon 3,5); deci ce poate semnifica acest lucru decât o invitaţie subtilă la mediocritate? Ştim cu toţii că oamenii vremurilor noastre preferă comoditatea, ei cred că este de cuviinţă ca valorile, modelele de viaţă să fie enunţate de alţii, refuză deci ca acestea să fie construite pe fundalul propriei reflexii raţionale. Aşadar, unde este progresul pe care toţi şi-l doresc atât de mult fără ca măcar să ştie de ce şi-l doresc ?

O altă problemă a religiozităţii româneşti ce vizează direct Biserica Ortodoxă Română este aceea legată de taxele pe care cetăţeanul trebuie să le plătească în schimbul anumitor servicii ca botezul ori înmormântările de vreme ce nu oricine îşi permite aceste sume de bani; şi mai mult decât atât, nu se presupune că toate acestea ar trebui să fie gratuite tocmai pentru că sunt de domeniul spiritualităţii? Pe de altă parte, lucrurile ar trebui privite şi din altă perspectivă; alte religii precum neoprotestantismul, nu pretind sume de bani în schimbul serviciilor de acest tip.

Desigur, problema religiozităţii în spaţiul public românesc poate fi pusă şi pe seama faptului că aproximativ 90% din populaţia României este de religie ortodoxă şi tocmai de aceea are o aşa de mare influenţă asupra societăţii

Concluzie

Acestea fiind spuse, confesionalismul religios trebuie înlăturat din sfera publică şi practicat doar în cea privată pentru că omul trebuie să aibă libertatea de alege în orice situaţie ceea ce e mai just pentru el. Omul alege ce principii morale să adopte şi cum să-şi manifeste individualitatea în mod raţional. Religia nu îşi are locul în spaţiul public pentru că, aşa cum am arătat mai sus, oricum s-ar manifesta îngustează, constrânge şi influenţează omul să adopte atitudini care nu îi aparţin. În încăpăţânarea ei de a nu înţelege că nu mai poate ţine pasul cu societatea, Religia se transformă treptat într-o instituţie care manipulează omul de rând.

Laicitatea în schimb ar asigura cadrul prielnic manifestării oricăror tipuri de credinţe şi convingeri prin faptul că va adopta întotdeauna o atitudine de neutralitate, iar într-un stat democratic al zilelor noastre odată cu această atitudine  ar apărea şi semnele schimbării de mentalitate în numele progresului.

Lucrări citate.:

Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului  şi Noului Testament, Societatea Biblică

Religie, cultul ortodox, cls. a III-a; Nicolae Vladu; Ed. Corint, 2008

 Religie, cultul ortodox, cls. a IV-a; PS Varsanufie Prahoveanul episcop vicar (coordonator), L. Teodorescu, I. Martin, A. Chirila; Ed. Aramis Print, 2006

---

[1]   Religie, cultul ortodox, cls. a IV-a; PS Varsanufie Prahoveanul episcop vicar (coordonator), L. Teodorescu, I. Martin, A. Chirila; Ed. Aramis Print, 2006, pag. 12

[2] Religie, cultul ortodox, cls. a III-a; Nicolae Vladu; Ed. Corint, 2008, pag. 9

Rădulescu Iuliana-Georgiana, Facultatea de Filosofie, UB