"[..]Sînt oameni carora le este dat sa guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriza este o surpriza dureroasa si orice experienta un nou prilej de tortura. Daca se va spune ca aceasta suferinta îsi are motive subiective, tinînd de o constitutie particulara, voi întreba: exista un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferintei? Cine ar putea preciza ca vecinul meu sufera mai mult decît mine sau ca Isus a suferit mai mult decît toti? Nu exista masura obiectiva, deoarece ea nu se masoara dupa excitatia exterioara sau indispozitia locala a organismului, ci dupa modul în care suferinta este simtita si reflectata în constiinta. Or, din acest punct de vedere, ierarhizarea este imposibila. Fiecare om ramîne cu suferinta lui, pe care o crede absoluta si nelimitata. Si daca ne‑am gîndi la cît a suferit lumea pîna acum, la agoniile cele mai teribile si la chinurile cele mai complicate, la mortile cele mai crunte si la cea mai dureroasa parasire, la toti ciumatii, la toti cei arsi de vii sau stinsi de foame, cu cît suferinta noastra ar fi mai redusa? Pe nimeni nu‑l poate mîngîia în agonie gîndul ca toti sînt muritori, precum în suferinta nimeni nu va gasi o consolare în suferinta trecuta sau prezenta a altora. Caci în aceasta lume organic insuficienta si fragmentara, individul este pornit sa traiasca în mod integral, dorind sa faca din existenta lui un absolut. Orice existenta subiectiva este un absolut pentru sine însasi. Din acest motiv, fiecare om traieste ca si cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, si atunci cum sa nu fie suferinta un absolut? Nu pot întelege suferinta altuia pentru a o diminua prin aceasta pe a mea. Comparatiile în asemenea cazuri n‑au nici un sens, deoarece suferinta este o stare de singuratate interioara, în care nimic din afara nu poate ajuta. Este un mare avantaj ca poti suferi singur. Ce‑ar fi daca fata omului ar putea exprima adecvat toata suferinta interioara, daca în expresie s‑ar obiectiva întreg chinul interior? Am mai putea sta de vorba între noi? N‑ar trebui sa vorbim atunci cu mîinile pe fata? Viata ar fi realmente imposibila daca tot ce avem noi ca infinit de simtire ar fi exprimabil în liniile fetii.
Nimeni n‑ar mai îndrazni sa se priveasca în oglinda, caci o imagine grotesca si tragica în acelasi timp ar amesteca în contururile fizionomiei pete si dungi de sînge, rani care nu pot fi închise si siroaie de lacrimi care nu pot fi stapînite. As avea o voluptate plina de groaza sa vad cum izbucneste, în armonia comoda si superficiala de fiecare zi, un vulcan de sînge, tîsniri rosii ca focul si arzatoare ca deznadejdea, cum toate ranile fiintei noastre s‑ar deschide iremediabil pentru a face din noi o eruptie sîngeroasa. Numai atunci am pricepe si am aprecia avantajele singuratatii, care ne face suferinta atît de muta si de inaccesibila. Intr‑o eruptie sîngeroasa, într‑un vulcan al fiintei noastre, întreg veninul supt din lucruri nu ar fi suficient pentru a otravi întreaga aceasta lume? Este atît venin, atîta otrava în suferinta!
Singuratatea adevarata este numai aceea în care te simti absolut izolat între cer si pamînt. Nimic nu trebuie sa devieze atentia de la aceste fenomene ale absolutei izolari, ci o intuitie de o luciditate groaznica trebuie sa reveleze toata drama finitatii omului în fata infinitului si neantului acestei lumi. Plimbarile singuratice — extrem de fecunde si periculoase, în acelasi timp, pentru viata interioara — trebuie astfel facute încît nimic din ceea ce poate tulbura viziunea izolarii omului în lume sa nu intre în preocuparile individului. Pentru a intensifica procesul de interiorizare si de convertire înspre fiinta ta proprie, plimbarile singuratice sînt fecunde numai seara, cînd nimic din seductiile obisnuite nu mai poate fura interesul si cînd revelatiile asupra lumii rasar din zona cea mai adînca a spiritului, de acolo de unde s‑a desprins de viata, din rana vietii. Cîta singuratate trebuie pentru a avea spirit! Cîta moarte în viata si cîte focuri launtrice! Singuratatea neaga atîta din viata, încît înflorirea spiritului rezultata din dislocarile vitale devine aproape insuportabila. Nu este caracteristic faptul ca aceia se ridica împotriva spiritului care au prea mult spirit, care cunosc ce boala adînca a afectat viata pentru a se naste spiritul? Apologia spiritului o fac oamenii sanatosi si grasi, care n‑au nici presentimentul a ceea ce înseamna spirit, care n‑au simtit niciodata torturile vietii si antinomiile dureroase de la baza existentei. Cei care cu adevarat îl simt, aceia sau îl tolereaza cu orgoliu, sau îl prezinta ca pe o calamitate. Nimeni nu este însa încîntat, în fondul fiintei lui, de aceasta achizitie catastrofala pentru viata care este spiritul. Si cum sa fii încîntat de aceasta viata fara farmec, fara naivitate si fara spontaneitate? Prezenta spiritului indica totdeauna un minus de viata, multa singuratate si suferinta îndelungata. Cine vorbeste de salvarea prin spirit? Nu este absolut deloc adevarat ca trairea în planul imanent al vietii ar fi fost o traire anxioasa, din care omul a iesit prin spirit. Dimpotriva, este cu mult mai adevarat ca prin spirit s‑a cîstigat un dezechilibru, o anxietate, dar si o grandoare. Ce vreti sa cunoasca din primejdiile spiritului aceia care nu cunosc nici macar primejdiile vietii? Este un semn de mare inconstienta în a face apologia spiritului, precum este un semn de mare dezechilibru în a face apologia vietii. Caci pentru omul normal viata este o evidenta; numai bolnavul se încînta si o lauda, spre a nu se prabusi. Dar acela care nu mai poate lauda nici viata si nici spiritul?"
Emil Cioran,Pe culmile disperarii.
