întâiul om
trecea uimit si-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - si din orice floare
îl sageta c-o amintire paradisul -
Si omul cel dintâi, pribeagul, nu stia sa plânga.
Odata istovit de-albastrul prea senin
al primaverii,
cu suflet de copil întâiul om
cazu cu fata-n pulberea pamântului:
"Stapâne, ia-mi vederea,
ori daca-ti sta-n putinta împaienjeneste-mi ochii
c-un giulgiu,
sa nu mai vad
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei si nici nori,
caci vezi - lumina lor ma doare".
Si-atuncea Milostivul într-o clipa de-ndurare
îi dete - lacrimile.
Lucian Blaga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu