"2.
Ce este bun? - Tot ceea ce face să crească in om sentimentul puterii, voinţa de putere, puterea insăşi.
Ce este rău? - Tot ceea ce provine din slăbiciune. Ce este fericirea? - Sentimentul a tot ceea ce face puterea să crească, sentimentul că va fi invinsă o impotrivire.
Nu mulţumirea de sine, ci mai multă putere; nu pace in general, ci război; nu virtute, ci iscusinţă (adică virtute in stilul Renaşterii, virtii, virtute lipsită de morală).
Slăbănogii şi degeneraţii trebuie să piară: acesta să fie primul principiu al iubirii noastre de oameni. Şi, pe deasupra, pe unii mai trebuie să-i şi ajutăm.
Ce este mai vătămător decit orice viciu? - Mila pentru toţi degeneraţii şi slăbănogii - creştinismul...
5.
Nu trebuie să decorăm şi să impopoţonăm creştinismul: el a pornit un război pe viaţă şi pe moarte contra acestui tip mai inalt de om, a aruncat anatema asupra tuturor instinctelor fundamentale ale acestui tip, a distilat din aceste instincte răul, pe omul rău: omul puternic drept caz tipic al celui detestabil, „al omului nemerniciei". Creştinismul a ţinut partea a tot ceea ce este slab, josnic, degenerat, el şi-a croit un ideal din contrazicerea instinctului de conservare a vieţii puternice; el a corupt insăşi dreapta raţiune a naturilor spiritual puternice, intrucit ne-a propovăduit să resimţim valorile cele mai inalte ale spiritualităţii ca fiind atinse de păcat, ca unele ce conduc la eroare, la ispite. Exemplul cel mai jalnic: perversitatea lui Pascal, care credea in coruperea raţiunii sale prin păcatul originar, pe cind aceasta era coruptă numai de creştinismul său!
6.
Este un spectacol dureros şi plin de groază cel care s-a arătat ochilor mei; căci am ridicat cortina ce acoperă corupţia oamenilor. In gura mea, acest cuvint este cel mai puţin expus vreunei bănuieli că ar cuprinde o acuzaţie morală la adresa oemenirii. Aş vrea să subliniez incă o dată: inţeleg acest cuvint fără nici o intenţie moralizatoare: şi aceasta pină acolo că resimt cel mai puternic această corupţie tocmai in locuri unde, pină acum, omul a aspirat in modul cel mai conştient către virtute şi către „divinitate", inţeleg corupţia, cum deja s-a lăsat ghicit, in sensul de decadence: susţin că toate valorile in care omenirea şi-a strins laolaltă cele mai inalte dorinţe sunt valori ale decadenţei.
Numesc corupt un animal, o specie, un individ care şi-a pierdut instinctele sale, care alege şi prefer ceea ce-i este dezavantajos. O istorie „a sentimentelor mai inalte", a „idealurilor omenirii" - şi poate că va trebui să o infăţişez - ar fi totodată o explicare a motivului pentru care omul este atit de corupt. Pentru mine, viaţa contează ca un instinct de a creşte, a aduna, a acumula putere, puterea: unde lipseşte voinţa de putere, acolo intilnim decădere. Susţin că tuturor valorilor celor mai inalte ale omenirii le lipseşte această voinţă - că, ascunse după numele cele mai sfinte, domnesc valori ale decăderii, valori nihiliste.
7.
Numim creştinismul o religie a milei. Mila se opune afectelor tonice care sporesc energia sentimentului vieţii; ea acţionează depresiv. Omul işi pierde din putere cind ii este milă. Pierderea puterii, pe care suferinţa o aduce in viaţă cu sine, sporeşte şi se multiplică pe sine, incă şi mai mult, datorită milei. insăşi suferinţa devine contagioasă prin milă; in anumite condiţii, datorită milei se poate ajunge la pierderea totală a vieţii şi a energiei de viaţă, care stă intr-o relaţie absurdă cu cuantumul cauzei (cazul morţii Nazarineanului). Acesta este primul punct de vedere: mai există insă incă unul, mai important. Să admitem că măsurăm mila după valoarea reacţiilor pe care, de obicei, ea le produce; caracterul ei de pericol la adresa vieţii va apărea intr-o lumină incă şi mai clară. Mila se opune cruciş, in mare şi total, legii evoluţiei, care este cea a selecţiei naturale. Ea menţine ceea ce este copt pentru decădere, se apără pe sine in favoarea dezmoşteniţilor şi condamnaţilor vieţii, există prin numărul mare al rataţilor de tot felul, pe care ii ţine in viaţă, conferă vieţii inseşi un aspect mai intunecat şi mai indoielnic. S-a indrăznit ca mila să fie numită virtute (ceea ce in orice morală nobilă trece drept o slăbiciune); s-a mers apoi mai departe, s-a făcut din milă virtutea, fundamentul şi originea tuturor virtuţilor - fireşte, numai din punctul de vedere al unei asemenea filosofii, fapt ce trebuie avut intotdeauna in vedere, care era nihilistă, care şi-a scris pe drapel negarea vieţii. Avea dreptate in această privinţă Schopenhauer: prin milă, viaţa este negată, devine şi mai vrednică de a fi negată - mila constituie practica nihilismului. Încă o dată spus: acest instinct depresiv şi contagios se pune de-a curmezişul oricărui instinct care tinde către menţinerea şi sporirea valorii vieţii; el este, atit ca multiplicator al mizeriei, cit şi ca şi păstrător al oricărei mizerii, principalul instrument pentru creşterea decadenţei - asupra a ceea ce ne convinge mila este nimicul... - Omul nu rosteşte „nimicul": el foloseşte pentru aceasta pe „dincolo"; sau pe „Dumnezeu"; sau „viaţa cea adevărată"; sau Nirvana, stingerea, fericirea... Această retorică nevinovată, ce ţine de domeniul idiosincraziei religioase şi morale, apare imediat mult mai puţin nevinovată dacă se inţelege tendinţa care este invăluită aici in mantia sublimelor cuvinte: o tendinţă adversară vieţii. Schopenhauer a fost un adversar al vieţii; de aceea, mila a devenit la el o virtute... Aristotel, cum se ştie, a văzut in milă o dispoziţie bolnăvicioasă şi periculoasă : din această pricină am face mai bine dacă i-am administra omului, cind şi cind, un purgativ; el inţelegea tragedia ca pe un purgativ. Într-adevăr, pornind din instinctul vieţii, ar trebui ca omul să caute un mijloc prin care să poată aplica o inţepătură unei asemenea bolnăvicioase şi periculoase acumulări de milă, precum ne-o arată cazul lui Schopenhauer (şi, din păcate, de asemenea, al intregii noastre decadenţe literare şi artistice, de la St. Petersburg pină la Paris, de la Tolstoi pină la Wagner), pentru ca ea să erupă... Nimic nu este mai nesănătos, in mijlocul modernităţii noastre nesănătoase, decit mila creştină. Aici trebuie să fim medici, aici să fim neindurători, aici să minuim bisturiul - aceasta ne aparţine nouă, acesta este felul nostru de a-i iubi pe oameni, prin aceasta suntem noi filosofi, noi, cei hiperboreeni!..."
