Misoginism ori ce?

HESIOD
[Despre prima femeie]

Incremenit-au vremelnicii oamenii si nemuritorii,
Cand zarit-au momeala vicleana data napasta
Omului,caci semintia femeilor ispititoare,
Cele mai primejdioase femei,din ea e nascuta,
Crunta osanda ce-si face lacasul cu muritorii
Ea ocolind pe saraci,doar pe bogati indrageste

                                       Theogonia 589-595
Astfel de raul adus de femei printre oameni
Zeus ce tuna-n inalturi,adaus poverilor grele,
Alta napasta ursit-a,in locul bunelor daruri.
Cel ce,de nunta fugind,de crunta belea a femeei,
Ravna sa-si ia o nevasta nu simte,la batranetea
Cea nevoiasa ajunge lipsit de-al rudelor sprijin
Iar dac-a fost instarit in viata,si-mpart bogatia
Indepartate neamuri.

                                 Theogonia 600-612

(Filosofia greaca pana la Platon,vol 1,Partea I-Ion Banu)

Mitul hesiodic al varstelor

"Toate suferinţele pe care le îndură oamenii de fier - oboseală, mizerie, boli, spaime - au o obîrşie pe care Hesiod o indică limpede: Pandora. Dacă femeia n-ar fi ridicat capacul chiupului în care fuseseră închise toate relele, oamenii ar fi continuat să trăiască la fel ca înainte, „la adăpost de suferinţă, de truda cea hîdă, de dureroasele boli care aduc moartea". Dar relele s-au împrăştiat prin lume; şi totuşi, Speranţa mai dăinuie, căci viaţa nu e cu totul sumbră şi oamenii mai găsesc şi binele, amestecat printre rele. Pandora apare ca simbol şi expresie a acestei vieţi amestecate şi pline de contraste.aşa o defineşte Hesiod: „un rău frumos, reversul binelui"; flagel cumplit instalat în mijlocul muritorilor, dar şi minune (thauma), împodobită de zei cu farmece atrăgătoare - stirpe blestemată, pe care bărbatul nu o poate îndura, dar de care nici nu se poate lipsi - contrariul bărbatului şi totodată tovarăşa lui."

(Mit si gandire in Grecia Antica ,J.P.Vernant)

De ce?Intreb si eu.Chestia asta apare la Hesiod in masura in care apare si in Vechiul Testament.Femeia ca ispita,aducatoare de necazuri,o Pandora;ea e vinovata de caderea lui Adam in pacat si de toate relele care au urmat apoi in lume.De ce?E femeia nascatoarea desfraului in lume?e femeia cea care face primul pas spre problema moralitatii?

Cred ca Thales spunea la un moment dat ca e bucuros ca s-a nascut barbat si nu femeie.De ce?Chiar asa Animala e femeia?

Despre pacat

"Prin primul pacat al lui Adam a venit deci pe lume pacatul.Propozitia aceasta,binecunoscuta,contine insa o reflexiune cat se poate de exterioara care,dupa cat se pare,a contribuit mult la aparitia unor vagi neintelegeri.Ca pacatul a venit pe lume este foarte adevarat;acest lucru insa nu-l priveste pe Adam.Ca sa ne exprimam foarte scurt si concis,am putea spune ca pacatosenia a intratin Adam prin primul pacat.De nici un om de mai tarziu n-o sa ni se nazareasca sa zicem ca starea de pacat a venit prin primul pacat al acestuia,desi ea vine-n lume prin el intr-un mod asemanator(un mod care nu este esential diferit);fiindca,sa-i zicem pe nume,pacatosenia exista in lume doar in cazul in care patrunde in ea prin pacat."

Søren Kierkegaard ,Scrieri I[Conceptul de anxietate]

Pana aici nu pomeneste de nicio Eva;pana la sfarsit,ma astept sa dau si de ea...de nu,mi se pare ca toata scrierea asta despre pacat e o trancaneala care pierde din vedere anumite chestii.

"De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit…" (Rom. 5:12, NIV)

am ales filosofia intr-o perioada grea.e ca si cum un om dezamagit de viata ar alege sa se calugareasca si sa-l caute pe Dumnezeu.numai ca eu nu stiu ce naiba cautam.

ma ascund pe unde pot de moarte,de rutina,de singuratate.fug de durere si de tristeti gata sa-mi roada sufletul.am simtit multa vreme toate astea la un loc si aproape ca m-au dezintegrat.eu nu mai pot sa car cu carca,am obosit.ma odihnesc acum departe de toate astea...in iubire.

cata ironie: "URMEAZA STATIA Cimitirul Sfanta Vineri"

scenarii inchipuite

Par un cersetor intr-o gara darapanata in care nu mai am ce sa cersesc si cui sa cersesc pentru ca e prea pustie;parasit fiind de Filantropul meu nu-mi mai trebuie nimic.Ar trebui totusi sa ma sinucid,dar acest SIN-UCID nu-mi da voie sa-mi extermin Sinele.Asa ca mai raman aici.Bate cineva in usa de ceva vreme,trebuie sa fie o persoana rabdatoare sau una sacaitoare pentru ca insista de ceva vreme.Merg sa-i deschid “Domnule,dar va rog,intrati.La usa mea nu se bate,se intra direct,cu zgomot,cu nervi,brutal,se calca in picioare tot!tot!tot!pana nu mai ramane nimic din podea,nimic din ce era!Iesi!Iesi!  Ah..blestematilor!” Vezi?Astazi iti bate la usa,maine cotrobaie prin camere,cunoaste locul,iar in trei zile da lovitura finala;si tu ramai gol,pierdut,imprastiat prin toate locurile cautandu-ti fiecare particica,lingandu-ti ranile..in fapt,pregatindu-te pentru alt jaf.

 *

Ma sufoc,nu mai stiu sa respir,ceva greu imi apasa pe inima si ametesc atat de rau ca imi pierd cunostinta.Mainile incep sa-mi tremure,cad in genunchi si astept.Simt ca ceva curge din mine si intra in pamant,ma lasa fara vlaga si fara Mine.Vreau sa strig,dar nu pot...ceva urca in sangele meu si mi-l fierbe.Simt ca venele stau sa explodeze de atata presiune si ma dor toate viscerele fiintei mele.Mi-e frica sa deschid ochii,ii strang cat pot de tare,iar din ei se scurg usor doua lacrimi care se rostogolesc pe obrajii mei fierbinti,cu o viteza naucitoare.Toata durerea se muta in inima si e atat de pregnanta incat daca as avea un cutit,as prefera sa-mi scot inima din piept si sa-mi curm chinul.Lama cutitului pe pielea mea mi-ar provoca o durere insignifianta,ba chiar ar fi tamaduitoare in ultima instanta.

  Dupa atata chin..aproape ca am uitat cine sunt,iar pentru mine,timpul s-a dilatat intr-atat incat ma simt de parca am iesit din el;ca si cum as fi cazut in afara lui,iar acum ma plimb linistit pe taramul fagaduintei.Sunt usor ca o barca ce pluteste in intinsul marelui ocean.Nu ma mai doare nimic sau poate ca ma doare inca atat de tare incat suferinta provocata de durere m-a facut imun la ea.Nu stiu ce s-a intamplat si nici nu vreau sa aflu,mi-e bine asa.Pentru prima data nu vreau sa-mi mai pun intrebari sau sa strig dupa ajutor;m-am saturat sa ma tarasc sau sa pasesc in neguri.Am obosit,sunt frant dupa atatea cautari.Cred ca m-am angajat intr-o cursa de unul singur,iar in periplul meu prin te miri ce locuri nu a vrut nimeni sa coopereze cu mine.M-au calcat in picioare,m-au jucat ca pe o hora,repede si taios cu chiote care s-au pierdut in campuri si-n orizonturi indepartate.O sa-mi ia ceva sa ma ridic dupa atata durere,dar stiu cu certitudine ca atunci cand ma voi ridica voi taia si voi nimici tot in cale ca un animal ranit si incoltit.Eu nu sunt Iov.Dumnezeu nu mi-a dat bogatii ca sa mi le ia,nu mi-a dat nici saracie ca sa-mi dea apoi bogatie.Mi-a promis o imparatie a cerurilor,dar asta nu inseamna ca trebuie sa traiesc ca un caine aici.Doamne,iarta-ma...dar eu nu te mai iert.Aici e dinte pentru dinte!Eu...imi inchid sufletul cu zeci de lacate ale caror chei le voi arunca in mare.Nimic nu o sa sparga lacatele...si nimic nu o sa poata sa-mi vindece vreodata sufletul pentru ca a ars asa cum inima mea a ales sa se opreasca din a mai pompa sange in fiecare coltisor al trupului meu.

 Nu ma mai doare nimic.Nu mai are ce.

                                                           *

 

Romulus Vulpescu - Carte postala I

Sus, lînga Turnul Alb, e gri,
E rece, vînt si ud.
Jos, cerul Tîmpei se-nnegri
Si nu exista Sud.

Brasovul fara tine-i mort,
E sumbru, rau, urît.
Biserici negre-n suflet port
Si orgi dogite-n gît.

Contemplu-n cimitirul grec
Un nume brîncovan.
Si-as vrea sa plec, nu pot sa trec,
Si te astept în van.

N-am sa revin, n-ai sa revii:
Munti mici, munti mici si tristi...
Nu mai exista oameni vii:
Tu - singura - existi.

Maria

         STRAINUL 

                                    Albert Camus

 *

 "Mi-a venit greu să mă scol, pentru că eram obosit după ziua de ieri. În timp ce mă bărbieream, m-am întrebat ce aveam să fac şi m-am hotărît să mă duc să mă scald. Am luat tram­vaiul ca să merg la stabilimentul de băi din port. Acolo m-am aruncat în apa golfuleţului. Era o mulţime de tineret. M-am întîlnit în apă cu Maria Cardona, o fostă dactilografă de la mine de la birou, care îmi plăcuse cîndva. Şi eu ei, cred. Dar ea a plecat îndată după aceea şi n-am avut timp destul. Am ajutat-o să se urce pe o baliză şi, în această mişcare, i-am atins sînii. Eu mai eram în apă cînd ea se şi instalase cu burta pe baliză. A întors capul spre mine. Părul îi căzuse în ochi şi rîdea. M-am căţărat lîngă ea pe baliză. Era plăcut şi, ca în glumă, mi-am lăsat capul pe spate şi l-am sprijinit de pîntecele ei. Ea n-a protestat şi eu am rămas aşa. Aveam în ochi tot cerul şi era albastru şi auriu. Sub ceafă simţeam pîntecele Mariei respirînd uşurel. Am stat mult pe baliză, aproape adormiţi. Cînd soarele a devenit prea tare, ea s-a aruncat în apă, iar eu după ea. Am prins-o, i-am încolăcit mijlocul cu braţul şi am înotat împreună. Rîdea tot timpul. Pe mal, în timp ce ne uscam, mi-a spus: "Sînt mai bronzată ca dum­neata". Am întrebat-o dacă voia să vină în seara aceea la cinematograf. A rîs iar şi mi-a spus că avea chef să vadă un film cu Fernandel. Cînd ne-am îmbrăcat a fost foarte mirată văzîndu-mă cu cravată neagră şi m-a întrebat dacă sînt în doliu. I-am spus că murise mama. Cum ea voia să ştie cînd, i-am răspuns: "Ieri". A tresărit, dar n-a zis nimic. Mi-a venit să-i spun că nu e vina mea, dar m-am oprit pentru că m-am gîndit că la fel îi spusesem şi patronului meu. Asta nu însemna nimic. Oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat.

          Seara, Maria uitase totul. Filmul avea haz pe alocuri, dar, în rest, era cu adevărat stupid. Ea îşi lipise piciorul de al meu. Îi mîngîiam sînii. Spre sfîrşitul spectacolului am săru­tat-o, dar incomod. După cinematograf, a venit la mine."

* 

         Urcînd scara întunecată, m-am ciocnit de bătrînul Salamano, vecinul meu de palier. Era cu cînele lui. De opt ani sînt mereu văzuţi împreună. Cîinele de vînătoare are o ec­zemă, jigăraie cred, care face să-i cadă aproape tot părul şi care-l umple de plăgi si de coji negricioase. Tot trăind împreună cu el, numai ei doi într-o cămăruţă, bătrînul Salamano a început să-i semene. Are cruste roşietice pe obraz şi părul gălbui şi rar. Cît priveşte cîinele, el a luat de la stăpîn un fel de a merge cocîrjat, cu botul întins înainte şi gîtul ţeapăn. Par de aceeaşi rasă şi totuşi se detestă unul pe altul. De două ori pe zi, la ora unsprezece şi la şase, bătrînul scoate cîinele la plimbare. De opt ani, nu şi-au schimbat itinerariul. Poţi să-i vezi de-a lungul străzii Lyon, cîinele trăgînd omul pînă ce bătrînul Salamano se împiedică. Atund bate cîinele şi-l ocărăşte. Cîinele, de teamă, se face mic şi se lasă dus de zgardă. Acum e rîndul bătrînului să-l tragă. După ce a uitat, cîinele îl tîrăşte din nou pe stăpînul său şi e din nou bătut şi ocărît. Atunci stau amîndoi pe trotuar şi se privesc, cîinele cu spaimă, omul cu ură. Şi aşa în fiecare zi. Cînd vrea cîinele să urineze, bătrînul nu-l aşteaptă şi-l trage, ogarul semănînd în urma lui o dîră de picături. Dacă din întîmplare cîinele îşi face nevoile în cameră, atunci e din nou bătut. De opt ani durează asta.   

 *

Stuful de LILIAC

 STUFUL DE LILIAC


Era o zi senină ca fruntea de fecioară
Ce e neturburată de-ai patimilor nori,
O zi în care șoapte de îngeri se coboară
Și vin pe-o adiere să cânte printre flori.

Subțiri ca o dantelă urcau mereu din apă
Clădiri de nori fantastici ocoale dând pe lac,
Și prins de-o rece stâncă pe care vântu-o sapă,
Gemea mușcat de vânturi un stuf de liliac.

Plăpândele lui ramuri abia înmugurite,
Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit,
Nainte de-a-și da rodul mureau învinețite
Când ea veni să șeadă sub stuful oropsit.

Atunci acele ramuri deodată înfloriră
Ș-o ploaie azurie vărsară peste noi...
O! Doamne, acele clipe ce repede pieriră...
Uscat e liliacul și nu mai suntem doi.

Alexandru Macedonski