Nu m-arunca,
caci am sa cad pe langa tine.
Si nu-mi da aripi ca sa zbor,
cand eu stiu doar sa ma tarasc,

spre tine.

Hai, vino!...
Vino mai curând, sa vezi
Minunea-n care numai tu nu crezi ;
Sa vezi cum cerul vesel se coboara
Si muntele-ncruntat cum se ridica,
Sa prinda cea din urma zi de vara
Cu cel din urma zbor de rândunica...

Hai, vino!...
Vino mai curând, s-asculti
Nemultumirea celor mici si multi,
Ca vara n-a tinut decât trei luni,
Si-n viata unui an trei luni nu sunt
Decât exact trei strachini de pamânt
Cu hrana pentru noua guri de capcauni!...

Hai, vino!...
Vino mai curând...
Nu vii?...

Si ce e cel mai trist din toate-acestea
e ca apel nu poate sa existe,
c-asa de natural s-a stins povestea,
incat pamantu-i plin de frunze triste.

Si fiecare frunza e o mana,
care-a uitat de tutelarul umar,
si ce va fi din toate sa ramana
decat senzatia de scrum si numar.


Cocori si gaste, randunici si rate,
se duc de-aici, sa nu cumva sa vada
cum noi cu toate frunzele in brate
ne pregatim de cea dintai zapada.

In arbori plini de scrum e frunza-ntreaga
ca-n niste tevi de arma fara tinta,
si mana trista n-are chef sa traga
si gura trista n-are chef sa minta.

In ochi batrani, cu lacrima etansa,
acestea toate vin de peste fire,
cum vine toamna, cea dintai revansa
a verii cand credeam in nemurire.

Mai bine nici sa nu vedeti
acei copaci batrani si singuri
ce isi asteapta toamna sa-i ciunteasca
de ultimele frunze-aparute prea tarziu 
 
Si cum langa fiecare astfel de copac
se va gasi mereu o banca veche
as vrea sa nu mai vreti sa v-asezati-
e banca mea,sub care-am stat de veghe.

Sunt multe banci acolo..in orice parc,
si daca-s vechi,sunt toate ale mele toamna,
cand toti raman fara curaj,iar vantul
nu mai lasa omul sa se plimbe.
Deci nu mai vreau sa vad picior de om in parc
mai ales toamna cand e tot al meu-la fel si lacul,
in jurul meu sa se formeze un gol imens si s-aud apa  cum loveste zidul.

Usa-n loc va-ngheta si nimic nu va fi,
Ca un fum de tigara voi trece in sus
Unde stelele sint, unde oamenii nu-s,
Am sa-ti spun buna seara, desi va fi zi.


Doar atat am ramas, o vuire si-atat,
Si plamanii de-atata strigare se rup,
Buna seara frumos, buna seara urat,
Ca un fum de tigara mi-e sufletu-n trup.

Între mine si restul lumii
se afla întotdeauna
una sau mai multe ferestre;
Între mine si aproapele meu
se afla iarasi o fereastra;
Între mine si între mine,
între cel care ma stiu
si cel care nu ma stiu,
se afla de asemenea o fereastra:
o fereastra nevazuta
si de o viata întreaga
ma stradui sa ajung la ea...

Ma vad departe,
plecata de tot in multimea de oameni.
Cat as vrea sa-mi doresc sa raman tot aici,
sa-mi alung greutatea de pe umerii mintii,
sa-mi sterg obrajii obositi si sa nu mai joace
ploaia-n ochii mei nebuna.

Ah cat as vrea....

Cat as vrea sa nu ma mai minta constiinta,
sa nu-mi mai zica ca e totul bine
iar mai tarziu sa ma loveasca brusc si tare
ca un cutit ce imi strapunge pieptul
ce da apoi drumul lacrimilor - siroaie.

Nu mai vreau sa vad trecutul
care nu are nimic de spus.
Nu vreau sa ma vad nici in viitor prea departe
caci si el ma sperie ca si dimineata care anunta
ca nimic nu e gata ci doar incepe.

Mi-e frica sa nu ajung sa fiu privita
asa cum privesc eu batranii de pe bancile reci,
leganand anii speriati si cu ochii cu care...
satuli sa priveasca ii tin acum doar inchisi.

Simt iar ca ma sufoc...
simt iar.