scenarii inchipuite

Par un cersetor intr-o gara darapanata in care nu mai am ce sa cersesc si cui sa cersesc pentru ca e prea pustie;parasit fiind de Filantropul meu nu-mi mai trebuie nimic.Ar trebui totusi sa ma sinucid,dar acest SIN-UCID nu-mi da voie sa-mi extermin Sinele.Asa ca mai raman aici.Bate cineva in usa de ceva vreme,trebuie sa fie o persoana rabdatoare sau una sacaitoare pentru ca insista de ceva vreme.Merg sa-i deschid “Domnule,dar va rog,intrati.La usa mea nu se bate,se intra direct,cu zgomot,cu nervi,brutal,se calca in picioare tot!tot!tot!pana nu mai ramane nimic din podea,nimic din ce era!Iesi!Iesi!  Ah..blestematilor!” Vezi?Astazi iti bate la usa,maine cotrobaie prin camere,cunoaste locul,iar in trei zile da lovitura finala;si tu ramai gol,pierdut,imprastiat prin toate locurile cautandu-ti fiecare particica,lingandu-ti ranile..in fapt,pregatindu-te pentru alt jaf.

 *

Ma sufoc,nu mai stiu sa respir,ceva greu imi apasa pe inima si ametesc atat de rau ca imi pierd cunostinta.Mainile incep sa-mi tremure,cad in genunchi si astept.Simt ca ceva curge din mine si intra in pamant,ma lasa fara vlaga si fara Mine.Vreau sa strig,dar nu pot...ceva urca in sangele meu si mi-l fierbe.Simt ca venele stau sa explodeze de atata presiune si ma dor toate viscerele fiintei mele.Mi-e frica sa deschid ochii,ii strang cat pot de tare,iar din ei se scurg usor doua lacrimi care se rostogolesc pe obrajii mei fierbinti,cu o viteza naucitoare.Toata durerea se muta in inima si e atat de pregnanta incat daca as avea un cutit,as prefera sa-mi scot inima din piept si sa-mi curm chinul.Lama cutitului pe pielea mea mi-ar provoca o durere insignifianta,ba chiar ar fi tamaduitoare in ultima instanta.

  Dupa atata chin..aproape ca am uitat cine sunt,iar pentru mine,timpul s-a dilatat intr-atat incat ma simt de parca am iesit din el;ca si cum as fi cazut in afara lui,iar acum ma plimb linistit pe taramul fagaduintei.Sunt usor ca o barca ce pluteste in intinsul marelui ocean.Nu ma mai doare nimic sau poate ca ma doare inca atat de tare incat suferinta provocata de durere m-a facut imun la ea.Nu stiu ce s-a intamplat si nici nu vreau sa aflu,mi-e bine asa.Pentru prima data nu vreau sa-mi mai pun intrebari sau sa strig dupa ajutor;m-am saturat sa ma tarasc sau sa pasesc in neguri.Am obosit,sunt frant dupa atatea cautari.Cred ca m-am angajat intr-o cursa de unul singur,iar in periplul meu prin te miri ce locuri nu a vrut nimeni sa coopereze cu mine.M-au calcat in picioare,m-au jucat ca pe o hora,repede si taios cu chiote care s-au pierdut in campuri si-n orizonturi indepartate.O sa-mi ia ceva sa ma ridic dupa atata durere,dar stiu cu certitudine ca atunci cand ma voi ridica voi taia si voi nimici tot in cale ca un animal ranit si incoltit.Eu nu sunt Iov.Dumnezeu nu mi-a dat bogatii ca sa mi le ia,nu mi-a dat nici saracie ca sa-mi dea apoi bogatie.Mi-a promis o imparatie a cerurilor,dar asta nu inseamna ca trebuie sa traiesc ca un caine aici.Doamne,iarta-ma...dar eu nu te mai iert.Aici e dinte pentru dinte!Eu...imi inchid sufletul cu zeci de lacate ale caror chei le voi arunca in mare.Nimic nu o sa sparga lacatele...si nimic nu o sa poata sa-mi vindece vreodata sufletul pentru ca a ars asa cum inima mea a ales sa se opreasca din a mai pompa sange in fiecare coltisor al trupului meu.

 Nu ma mai doare nimic.Nu mai are ce.

                                                           *

 

Romulus Vulpescu - Carte postala I

Sus, lînga Turnul Alb, e gri,
E rece, vînt si ud.
Jos, cerul Tîmpei se-nnegri
Si nu exista Sud.

Brasovul fara tine-i mort,
E sumbru, rau, urît.
Biserici negre-n suflet port
Si orgi dogite-n gît.

Contemplu-n cimitirul grec
Un nume brîncovan.
Si-as vrea sa plec, nu pot sa trec,
Si te astept în van.

N-am sa revin, n-ai sa revii:
Munti mici, munti mici si tristi...
Nu mai exista oameni vii:
Tu - singura - existi.

Maria

         STRAINUL 

                                    Albert Camus

 *

 "Mi-a venit greu să mă scol, pentru că eram obosit după ziua de ieri. În timp ce mă bărbieream, m-am întrebat ce aveam să fac şi m-am hotărît să mă duc să mă scald. Am luat tram­vaiul ca să merg la stabilimentul de băi din port. Acolo m-am aruncat în apa golfuleţului. Era o mulţime de tineret. M-am întîlnit în apă cu Maria Cardona, o fostă dactilografă de la mine de la birou, care îmi plăcuse cîndva. Şi eu ei, cred. Dar ea a plecat îndată după aceea şi n-am avut timp destul. Am ajutat-o să se urce pe o baliză şi, în această mişcare, i-am atins sînii. Eu mai eram în apă cînd ea se şi instalase cu burta pe baliză. A întors capul spre mine. Părul îi căzuse în ochi şi rîdea. M-am căţărat lîngă ea pe baliză. Era plăcut şi, ca în glumă, mi-am lăsat capul pe spate şi l-am sprijinit de pîntecele ei. Ea n-a protestat şi eu am rămas aşa. Aveam în ochi tot cerul şi era albastru şi auriu. Sub ceafă simţeam pîntecele Mariei respirînd uşurel. Am stat mult pe baliză, aproape adormiţi. Cînd soarele a devenit prea tare, ea s-a aruncat în apă, iar eu după ea. Am prins-o, i-am încolăcit mijlocul cu braţul şi am înotat împreună. Rîdea tot timpul. Pe mal, în timp ce ne uscam, mi-a spus: "Sînt mai bronzată ca dum­neata". Am întrebat-o dacă voia să vină în seara aceea la cinematograf. A rîs iar şi mi-a spus că avea chef să vadă un film cu Fernandel. Cînd ne-am îmbrăcat a fost foarte mirată văzîndu-mă cu cravată neagră şi m-a întrebat dacă sînt în doliu. I-am spus că murise mama. Cum ea voia să ştie cînd, i-am răspuns: "Ieri". A tresărit, dar n-a zis nimic. Mi-a venit să-i spun că nu e vina mea, dar m-am oprit pentru că m-am gîndit că la fel îi spusesem şi patronului meu. Asta nu însemna nimic. Oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat.

          Seara, Maria uitase totul. Filmul avea haz pe alocuri, dar, în rest, era cu adevărat stupid. Ea îşi lipise piciorul de al meu. Îi mîngîiam sînii. Spre sfîrşitul spectacolului am săru­tat-o, dar incomod. După cinematograf, a venit la mine."

* 

         Urcînd scara întunecată, m-am ciocnit de bătrînul Salamano, vecinul meu de palier. Era cu cînele lui. De opt ani sînt mereu văzuţi împreună. Cîinele de vînătoare are o ec­zemă, jigăraie cred, care face să-i cadă aproape tot părul şi care-l umple de plăgi si de coji negricioase. Tot trăind împreună cu el, numai ei doi într-o cămăruţă, bătrînul Salamano a început să-i semene. Are cruste roşietice pe obraz şi părul gălbui şi rar. Cît priveşte cîinele, el a luat de la stăpîn un fel de a merge cocîrjat, cu botul întins înainte şi gîtul ţeapăn. Par de aceeaşi rasă şi totuşi se detestă unul pe altul. De două ori pe zi, la ora unsprezece şi la şase, bătrînul scoate cîinele la plimbare. De opt ani, nu şi-au schimbat itinerariul. Poţi să-i vezi de-a lungul străzii Lyon, cîinele trăgînd omul pînă ce bătrînul Salamano se împiedică. Atund bate cîinele şi-l ocărăşte. Cîinele, de teamă, se face mic şi se lasă dus de zgardă. Acum e rîndul bătrînului să-l tragă. După ce a uitat, cîinele îl tîrăşte din nou pe stăpînul său şi e din nou bătut şi ocărît. Atunci stau amîndoi pe trotuar şi se privesc, cîinele cu spaimă, omul cu ură. Şi aşa în fiecare zi. Cînd vrea cîinele să urineze, bătrînul nu-l aşteaptă şi-l trage, ogarul semănînd în urma lui o dîră de picături. Dacă din întîmplare cîinele îşi face nevoile în cameră, atunci e din nou bătut. De opt ani durează asta.   

 *

Stuful de LILIAC

 STUFUL DE LILIAC


Era o zi senină ca fruntea de fecioară
Ce e neturburată de-ai patimilor nori,
O zi în care șoapte de îngeri se coboară
Și vin pe-o adiere să cânte printre flori.

Subțiri ca o dantelă urcau mereu din apă
Clădiri de nori fantastici ocoale dând pe lac,
Și prins de-o rece stâncă pe care vântu-o sapă,
Gemea mușcat de vânturi un stuf de liliac.

Plăpândele lui ramuri abia înmugurite,
Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit,
Nainte de-a-și da rodul mureau învinețite
Când ea veni să șeadă sub stuful oropsit.

Atunci acele ramuri deodată înfloriră
Ș-o ploaie azurie vărsară peste noi...
O! Doamne, acele clipe ce repede pieriră...
Uscat e liliacul și nu mai suntem doi.

Alexandru Macedonski

Friedrich Nietzsche-Antichristul

"2.

Ce este bun? - Tot ceea ce face să crească in om sentimentul puterii, voinţa de putere, puterea insăşi.

Ce este rău? - Tot ceea ce provine din slăbiciune. Ce este fericirea? - Sentimentul a tot ceea ce face puterea să crească, sentimentul că va fi invinsă o impotrivire.

Nu mulţumirea de sine, ci mai multă putere; nu pace in general, ci război; nu virtute, ci iscusinţă (adică virtute in stilul Renaşterii, virtii, virtute lipsită de morală).

Slăbănogii şi degeneraţii trebuie să piară: acesta să fie primul principiu al iubirii noastre de oameni. Şi, pe deasupra, pe unii mai trebuie să-i şi ajutăm.

Ce este mai vătămător decit orice viciu? - Mila pentru toţi degeneraţii şi slăbănogii - creştinismul...

5.

Nu trebuie să decorăm şi să impopoţonăm creştinismul: el a pornit un război pe viaţă şi pe moarte contra acestui tip mai inalt de om, a aruncat anatema asupra tuturor instinctelor fundamentale ale acestui tip, a distilat din aceste instincte răul, pe omul rău: omul puternic drept caz tipic al celui detestabil, „al omului nemerniciei". Creştinismul a ţinut partea a tot ceea ce este slab, josnic, degenerat, el şi-a croit un ideal din contrazicerea instinctului de conservare a vieţii puternice; el a corupt insăşi dreapta raţiune a naturilor spiritual puternice, intrucit ne-a propovăduit să resimţim valorile cele mai inalte ale spiritualităţii ca fiind atinse de păcat, ca unele ce conduc la eroare, la ispite. Exemplul cel mai jalnic: perversitatea lui Pascal, care credea in coruperea raţiunii sale prin păcatul originar, pe cind aceasta era coruptă numai de creştinismul său!

6.

Este un spectacol dureros şi plin de groază cel care s-a arătat ochilor mei; căci am ridicat cortina ce acoperă corupţia oamenilor. In gura mea, acest cuvint este cel mai puţin expus vreunei bănuieli că ar cuprinde o acuzaţie morală la adresa oemenirii. Aş vrea să subliniez incă o dată: inţeleg acest cuvint fără nici o intenţie moralizatoare: şi aceasta pină acolo că resimt cel mai puternic această corupţie tocmai in locuri unde, pină acum, omul a aspirat in modul cel mai conştient către virtute şi către „divinitate", inţeleg corupţia, cum deja s-a lăsat ghicit, in sensul de decadence: susţin că toate valorile in care omenirea şi-a strins laolaltă cele mai inalte dorinţe sunt valori ale decadenţei.

Numesc corupt un animal, o specie, un individ care şi-a pierdut instinctele sale, care alege şi prefer ceea ce-i este dezavantajos. O istorie „a sentimentelor mai inalte", a „idealurilor omenirii" - şi poate că va trebui să o infăţişez - ar fi totodată o explicare a motivului pentru care omul este atit de corupt. Pentru mine, viaţa contează ca un instinct de a creşte, a aduna, a acumula putere, puterea: unde lipseşte voinţa de putere, acolo intilnim decădere. Susţin că tuturor valorilor celor mai inalte ale omenirii le lipseşte această voinţă - că, ascunse după numele cele mai sfinte, domnesc valori ale decăderii, valori nihiliste.

7.

Numim creştinismul o religie a milei. Mila se opune afectelor tonice care sporesc energia sentimentului vieţii; ea acţionează depresiv. Omul işi pierde din putere cind ii este milă. Pierderea puterii, pe care suferinţa o aduce in viaţă cu sine, sporeşte şi se multiplică pe sine, incă şi mai mult, datorită milei. insăşi suferinţa devine contagioasă prin milă; in anumite condiţii, datorită milei se poate ajunge la pierderea totală a vieţii şi a energiei de viaţă, care stă intr-o relaţie absurdă cu cuantumul cauzei (cazul morţii Nazarineanului). Acesta este primul punct de vedere: mai există insă incă unul, mai important. Să admitem că măsurăm mila după valoarea reacţiilor pe care, de obicei, ea le produce; caracterul ei de pericol la adresa vieţii va apărea intr-o lumină incă şi mai clară. Mila se opune cruciş, in mare şi total, legii evoluţiei, care este cea a selecţiei naturale. Ea menţine ceea ce este copt pentru decădere, se apără pe sine in favoarea dezmoşteniţilor şi condamnaţilor vieţii, există prin numărul mare al rataţilor de tot felul, pe care ii ţine in viaţă, conferă vieţii inseşi un aspect mai intunecat şi mai indoielnic. S-a indrăznit ca mila să fie numită virtute (ceea ce in orice morală nobilă trece drept o slăbiciune); s-a mers apoi mai departe, s-a făcut din milă virtutea, fundamentul şi originea tuturor virtuţilor - fireşte, numai din punctul de vedere al unei asemenea filosofii, fapt ce trebuie avut intotdeauna in vedere, care era nihilistă, care şi-a scris pe drapel negarea vieţii. Avea dreptate in această privinţă Schopenhauer: prin milă, viaţa este negată, devine şi mai vrednică de a fi negată - mila constituie practica nihilismului. Încă o dată spus: acest instinct depresiv şi contagios se pune de-a curmezişul oricărui instinct care tinde către menţinerea şi sporirea valorii vieţii; el este, atit ca multiplicator al mizeriei, cit şi ca şi păstrător al oricărei mizerii, principalul instrument pentru creşterea decadenţei - asupra a ceea ce ne convinge mila este nimicul... - Omul nu rosteşte „nimicul": el foloseşte pentru aceasta pe „dincolo"; sau pe „Dumnezeu"; sau „viaţa cea adevărată"; sau Nirvana, stingerea, fericirea... Această retorică nevinovată, ce ţine de domeniul idiosincraziei religioase şi morale, apare imediat mult mai puţin nevinovată dacă se inţelege tendinţa care este invăluită aici in mantia sublimelor cuvinte: o tendinţă adversară vieţii. Schopenhauer a fost un adversar al vieţii; de aceea, mila a devenit la el o virtute... Aristotel, cum se ştie, a văzut in milă o dispoziţie bolnăvicioasă şi periculoasă : din această pricină am face mai bine dacă i-am administra omului, cind şi cind, un purgativ; el inţelegea tragedia ca pe un purgativ. Într-adevăr, pornind din instinctul vieţii, ar trebui ca omul să caute un mijloc prin care să poată aplica o inţepătură unei asemenea bolnăvicioase şi periculoase acumulări de milă, precum ne-o arată cazul lui Schopenhauer (şi, din păcate, de asemenea, al intregii noastre decadenţe literare şi artistice, de la St. Petersburg pină la Paris, de la Tolstoi pină la Wagner), pentru ca ea să erupă... Nimic nu este mai nesănătos, in mijlocul modernităţii noastre nesănătoase, decit mila creştină. Aici trebuie să fim medici, aici să fim neindurători, aici să minuim bisturiul - aceasta ne aparţine nouă, acesta este felul nostru de a-i iubi pe oameni, prin aceasta suntem noi filosofi, noi, cei hiperboreeni!..."

cand inlaturi toate iluziile se face ingrozitor de frig;iar aerul rece nu vine din alta parte decat din tine,din golul launtric,singurul care ramane.e unica si cea mai buna dovada ca vi din neant si ca esti neant.

E a doua noapte in care nu pot sa dorm.Imi lacrimeaza ochii fara sa stiu exact de ce se intampla asta;cred ca sufletul meu e inca bolnav si desi il tratez cu "pastile" de ceva vreme,nu isi revine.Pastreaza inca in el opiul intamplarilor trecute care de cele mai multe ori au fost pe cale sa-l secere.Am tot incercat sa-l peticesc,dar pe peretii lui se preling dare rosii.Sufletul meu are hemoragie.De asta am ochii in lacrimi.