Sunt tanar,dar ma simt batran.

Sunt tanar.
dar imi lipsesc multe:
ochii plini de viata,
dorinta de a ma trezi si maine,
iubirea,
linistea,
timpul,
zambetul...
timpul,
iubirea,
timpul,
linistea.
de ce-mi lipseste timpul?
sunt tanar,
ar trebui sa-mi fie la picioare.
Dar ma simt batran.
obosit,
trist,
singur,
neajutorat,
obosit,
singur,
obosit.
de ce sunt obosit?
ma simt batran,
ar trebui sa pot macar sa dorm linistit;
ca un batran ce nu mai asteapta altceva.
sa dorm in patul meu
asteptand moartea.

fara titlu.

Sunt trista.
nu-mi amintesc o stare similara asteia.
nu m-am mai simtit asa.
ma tine un nod in gat.
imi vine sa plang.
aseara am urlat la propriu de atata durere;
mi-e frica sa nu fac pasul final;
mi-e frica.
ma aflu "pe culmile disperarii"
la limita dintre lumea unde ma aflu acum
si neant.
innebunesc;
treptat
si sigur
fara nici o nadejde ca as putea sa ma repar.
sunt o jucarie stricata
lasata intr-un colt;
nu-mi pot pune singura bateriile
pentru ca nu mai am aripi.
si cad.
tocmai m-am lovit de asfaltul incins.
ce ironie..
parca m-a luat in brate Iadul.
s-au strans cativa in jurul meu.
nu-i vad.
le aud vocile.
pe unele le recunosc
pe altele nu.
aud din ce in ce mai slab
cineva plange,
urla,
dispera.
e mama.
ea nu merita.
nu asta.
restul se intreaba:
"cum de-a facut asa ceva"
medicii ajung langa mine.
dau verdictul:
"nu mai are puls"
resuscitare.
resuscitare.
fara succes.
"e moarta"
sunt moarta?
o aud din nou pe mama.
o aud mai bine.
incep sa vad.
sunt in fata ei;
ea nu ma vede.
tine in brate un trup lovit de asfalt.
si plange.
isi blesteama soarta.
incepe ploaia.
in sfarsit nu mai plang eu.
plange cerul.
s-a terminat.
nu ma mai doare nimic.
dar o doare pe mama
ca eu am plecat.
aud ploaia,
si pe mama cum plange.
ploaia...
si pe mama care plange.
ma doare din nou.
Sunt trista.

Cântec femeiesc;Adrian Păunescu

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...

Speranţa.

„Pe-o mare de durere, bătută de talazuri, cînd totul se cufundă şi piere sub furtuna greutăţilor, doar ea, speranţa, te mai îndeamnă, ca o steluţă mică şi albă, care licăreşte şi-ţi luminează calea, să vîsleşti mai departe şi să-ţi găseşti Umanul... Doar ea te mai mîngîie şi-ţi încălzeşte pieptul, cînd te cuprinde frigul şi spaima deznădejdii !..."

Imn Elin,Autor necunoscut.

Doi actori fara spectatori,un scenariu neprestabilit

Mai stii iubitule cat am asteptat toamna de anul trecut?

Am plans de fericire cand am respirat prima paloare de vant,

mai stii cum ne tineam ca doi copii sufletele de mana jubiland?

Fredonam cuvinte de iubire in gand,

si e trist totusi cum ochii ne plangeau de dor si de tumult.

Vara,Infernul ala al lui Hades era deja foarte departe,

se prefacuse spasita intr-un actor mut,

iar noi am putut ramane liberi si in sfarsit singuri pe scena enorma

gata sa jucam in ultimul act al dramei in doi;

Nu am avut nevoie de un scenariu al vreunui Moliere contemporan,

nici de regizor,

nici de spectatori curiosi.

Am jucat fara martori;

tinandu-ne de mana,

ne-am promis ca vom elimina Vara din randul anotimpurilor

si ca vom incununa cu lauri Toamna,

ca semn al victoriei noastre in doi.

Nu stiu totusi cum ai primit Toamna care tocmai a venit;

as vrea sa aflu daca Vara,care tocmai a trecut te-a nimicit si pe tine.

Astazi,nu mai pot vorbi de acel "noi" si abia de mai pot vorbi despre mine.

Stiu doar ca nu am mai asteptat Toamna care ne-a fost detronata,

si e un lucru cert ca astfel s-a intamplat;

nu am mai avut langa mine acel "unu" care sa ma tina de mana.

Nu vom mai putea juca niciodata acea drama in doi,

care ne-a consacrat ca fiind doi actori invingatori pe-o scena enorma.

Ma intreb ce ne-am fi facut intr-o sala ticsita de spectatori,de critici...

probabil ar fi dat verdictul neintarziat:

doi actori prosti, prea tineri,lipsiti de talent si de veridic. Piesa nu isi merita banii.

Si parca a fost bine ca nu s-a intamplat asa;

faptul ca am a fost doar noi,cu iubirea noastra inchipuita,si cu niste scaune goale

a reprezentat contextul perfect.

Si macar am razbit in razboiul in doi in care,

timp de trei luni am luptat cu cele mai puternice arme.

Ne-am terminat cuminti ultimul act,

iar dupa o plecaciune plina de respect catre scaunele goale,

s-a dat drumul cortinei,

iar noi ne-am dat drumul la mana.

Nu voi mai astepta nici macar iarna,

iarna oricum e in sufletul meu.

De tine,partenerul meu de scena,

....Iubitule,

nu mai stiu nimic.

Am demisionat definitiv de la Teatrul ala...

am uitat si cum se mai numea,

sunt definitiv somera,

dar nu cersesc la portile unui rol mai bine platit,

mi-e bine asa..

in silnicia mea;

la marginea pustiului unde am exilat

imi plimb picioarele prin nisipurile mistuitoare.