cateodata imi doresc mai putina luciditate;cred ca as putea trai in minciuna pentru tot restul vietii,absorbita de iluzii si vedenii,dar e prea tarziu....Totul imi e prea clar,iar cand totul e clar ai impresia ca ai gasit cheia tuturor lucrurilor,dar nu!Sa gasesti in fiecare lucru si in fiecare idee alte intelesuri decat cele pe care le-ai stiut la inceput inseamna sa negi tot ce era inainte,pana si pe tine.Dar daca o sa ajung sa neg lucrurile pe care le cred acum,inlocuindu-le cu altele,ce inseamna asta?Ca am dat iar in eroare?Nu stiu...cert e ca asa ne ducem viata..ne mai agatam de o speranta,de un gand,de o himera pana la sfarsitul zilelor noastre.Prea multa nebunie...

o dezamagire atrage imediat dupa ea,insomnia.nu...nu e bine ce se intampla.nu atunci cand se intampla din nou.

Mansarda la Paris cu vedere spre moarte

Mansarda la Paris cu vedere spre moarte-MATEI VISNIEC(FRAGMENT)

SCENA 12

Proiecţie pe ecran: imagini din Sibiu.
Imaginile se fărîmiţează. CIORAN rătăceşte într-un labirint de oglinzi.
Imaginea sa este multiplicată la infinit. Lumina scade.
CIORAN vede o lumină la capătul unul lung tunel. Se îndreaptă spre
lumina de la capătul tunelului. Aşezat la o masă, CIORAN TÎNĂR scrie la
lumina unei lumînări. CIORAN TÎNĂR fumează şi silueta sa este învăluită
în fum.
CIORAN – Cine sînteţi? De ce m-aţi chemat?
CIORAN TÎNĂR – Nu mă mai recunoşti?
CIORAN – Nu… nu te recunosc.
CIORAN TÎNĂR – Nu te mai recunoşti pe tine însuţi? Nu vezi că sînt... tu.
CIORAN – Nu… nu te recunosc.
CIORAN TÎNĂR – Priveşte-mă mai bine… Sînt tu însuţi. Şi sînt încă viu. Mă
credeai mort şi îngropat, dar eu nu m-am mişcat de aici. Atîta doar că
noaptea nu pot să dorm. Şi am un chef nebun să mă plimb pe străzile din
Sibiu.
CIORAN – Eşti total ridicol. Eu n-am fost niciodată atît de tînăr şi atît de prost.
CIORAN TÎNĂR – Ba da… Priveşte-mă bine… Am 22 de ani, tocmai mi-am
terminat studiile de filosofie şi viaţa mea e deja ratată… De ce nu m-ai ucis
atunci? De ce m-ai obligat să trăiesc, să îmbătrînesc în modul ăsta grotesc?
Tu eşti total ridicol, nu eu… Uită-te la tine… Eu sînt frumos ca un zeu în
timp ce tu… eşti urît ca un drac…
CIORAN – Ce face mama?
CIORAN TÎNĂR – Mama?! Îndrăzneşti să întrebi ce face mama? Cum
îndrăzneşti să pronunţi acest cuvînt, asasinule, cînd ştii cît de tare i-ai rănit
sufletul… (Striveşte într-o scrumieră ţigara ajunsă la capăt. Caută altă
ţigară dar pachetul e gol.) Dă-mi o ţigară!
CIORAN – Nu am. Nu mai fumez.
CIORAN TÎNĂR – Atunci de ce ai venit să mă vezi? Cum poţi să vii să-ţi
revizitezi tinereţea cu mîinile goale? Mai eşti insomniac sau acum dormi ca
un buştean?
CIORAN – Acum am o altă problemă. Am început să-mi pierd memoria. Cu
cîteva zile în urmă, ieşind de la Editura Gallimard, mi-am dat seama că nu
mai ştiam drumul spre casă… Aveam, apoi, o întîlnire, în piaţa
Fürstenberg… Am găsit piaţa dar nu mai ştiam cu cine aveam întîlnire şi
nici la ce oră… Iar în buzunar văd că port o cheie care nu deschide nici o
uşă, dar care le închide pe toate… Habar n-am unde am găsit-o, cine mi-a
dat-o... Iartă-mă, tinere, cum ai spus că te cheamă?
CIORAN TÎNĂR – Emil Cioran… Mă numesc Emil Cioran şi am 22 de ani.
Sînt Emil Cioran adică tu… Am 22 şi mi-am pierdut somnul. Sufăr ca un
cîine, scriu în continuu, toată ziua şi toată noaptea… Cîteodată, în plină
noapte, mă opresc şi privesc pe fereastră. Singurii care veghează în tot
oraşul sînt eu şi două sau trei prostituate care rătăcesc pe străzile Sibiului.
Timpul nu mai există pentru mine. Timpul a devenit un fel de linie dreaptă,
infinită, trasată în faţa mea, care traversează vidul… Acum am înţeles de ce
viaţa este suportabilă… Este suportabilă pentru că somnul ne ajută să
fragmentăm timpul… Somnul ne dă această iuluzie că terminăm ceva şi că
începem altceva, că terminăm o zi pentru a începe alta… Numai că pentru
mine nu mai există frontieră între zi şi noapte, între ziua de azi şi ziua de
mîine… Eu nu termin nimic şi nu reîncep nimic… Singurul lucru pe care aş
vrea să-l fac este să-mi zbor creierii... Emil, dă-mi voie să-mi zbor
creierii… Ajută-mă…
CIORAN – Sînteţi nebun, tinere domn… Iar eu sînt plictisit… De ce nu mă laşi
în pace o dată pentru totdeauna?
CIORAN TÎNĂR – Tu nu mă laşi în pace. Tu eşti cel care m-ai închis aici.
CIORAN (pentru sine) – Ce să fac? Asta a fost eterna mea slăbiciune… Să-i
ascult mereu pe toţi…
Se îndreaptă spre ieşire.
CIORAN TÎNĂR – Emil… nu pleca… Emil, nu mă mai ţine închis aici… nu
mai suport singurătatea asta… Emil, lasă uşa deschisă… Lasă uşa asta
deschisă ca să pot ieşi… Emil, ajunge cît m-ai ţinut închis…
CIORAN – Mă agasezi. Mă agasezi din ce în ce mai mult. Cu cît îmbătrînesc, cu
atît mă enervezi mai mult. Doamne, cum am putut să fiu atît de stupid?
CIORAN TÎNĂR – În orice caz, nu mai e nimic de făcut. Între noi doi,
continuitatea s-a rupt. Şi e insuportabil. Nu mai avem nimic să ne spunem.
Dar cel puţin ai putea să laşi deschisă această uşă. Din cînd în cînd îmi
doresc să ies, în special noaptea. În timpul zilei citesc, scriu, dar noaptea
simt nevoia să mă plimb puţin… Lasă-mă să ies din cînd în cînd noaptea pe
străzile Sibiului, Emil…
CIORAN scoate cheia din buzunar şi o pune pe masă în faţa lui CIORAN
TÎNĂR.
CIORAN – Ia-o… Şi de azi înainte să ştii că nu mai am nici o datorie faţă de
tine…
Se aude un vag bocet.

SCENA 13

Projectie pe ecran. Imagini din satul natal al lui Cioran, Răşinari, şi de pe
Coasta Boacii.
CIORAN intră şi traversează scena. Umbra sa este proiectată pe ecranul
gigantic, se suprapune peste imaginile proiectate.
CIORAN (adresîndu-se spectatorilor) – Vedeţi… Umbra mea a rămas la
Sibiu… De cînd am plecat, umbra mea se plimbă în fiecare noapte pe
străzile Sibiului… Iat-o, e umbra mea… În timp ce eu mor încet la Paris,
umbra mea umblă haihui prin Sibiu… Nimeni însă, niciodată, n-a ştiut că în
Franţa n-am avut umbră, că umbra mea nu era cu mine… Nici măcar
Simone… Nu vă pot spune ce greu mi-a fost să mă descurc, timp de 60 de
ani, la Paris, fără umbră…
Bocitoarea apare pe vîrful colinei. Bocetul se aude din ce în ce mai tare.
Umbra lui CIORAN este în continuare proiectată peste imaginile de pe
ecran. CIORAN însă se apropie de BOCITOARE.
CIORAN – Asta e Coasta Boacii, mătuşă ?
BOCITOAREA – Asta-i, domnule.
CIORAN – Şi dumneata pe cine boceşti ?
BOCITOAREA – Bocesc şi eu un domn ce nu-l cunosc. Şi care zice c-a murit în
ţară străină…
BOCITOAREA continuă să bocească. CIORAN urcă colina şi dispare de
cealaltă parte a ei.
Sfîrşit

INDREPTAR PATIMAS

Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine,

nimic nu este. Vibraţiile noastre constituiesc lumea; destinderile simţurilor,

pauzele ei.

Nirvanizarea estetică a lumii: a atinge supremul în supreme aparenţe. A fi nimic

şi tot în spuma imediatului. Şi a te-nălţa la marginile eului, în nemijlocit şi în

fugar.

Sînt treaz şi nu ştiu în ce să cred; întunecat de acorduri, mai puţin. Dar de ce,

cînd stau aşa, absent de credinţe, viaţa se preschimbă-n eu, şi eu sînt peste tot?

Şi atunci pleci. Plecînd te uiţi. În mers eşti altul şi fiind — nu mai eşti

Am vrut să mă mîntui. Şi toate credinţele muritorilor mi-au cerut lepădarea de

mine. De la Vede, prin Buddha şi Cristos, n-am descoperit decît vrăjmaşi ai

necesităţii mele. Mi-au oferit salvarea în absenţa mea; cu toţii mi-au cerut să

mă lipsesc de mine. Să fiu ei, sau Dumnezeul lor, să fiu anonim în nimic — cînd

mîndria îmi voia numele şi în neant.

Existenţa individuală e de-o atracţie atît de cruntă, fiindcă s-a născut dintr-o

ruptură de echilibru, dintr-o inegalitate a fondului originar al vieţii. Religiile vor să

niveleze felurimea; să suprime individuaţia. Sensul mîntuirii e dispariţia

pronumelui.

Cruzimea e imorală pentru contemporani; ca trecut, ea se transformă în

spectacol, asemenea durerii închise într-un sonet. Lepra însăşi devine un motiv

estetic, dacă istoria o trece în paginile ei.

Nedreapta istorie vorbeşte cu mai mare pre-cădere de prigonitorii creştinilor decît

de martiri. În orice memorie Neron e viu şi seducător; ne amintim de el cu mai

multă emoţie. Şi din a-l fi defăimat două milenii, e mai puţin banal decît Isus. —

Pilat cu o simplă întrebare a ră-mas în lumea filozofilor, care nu se ruşinează a-l

cita, pe cînd Ioan Evanghelistul, neavînd îndoieli, n-a putut supravieţui adoraţiei.

Creş-tinii l-au lichidat prin iubire. Iuda a devenit un simbol; trădarea şi

sinuciderea i-au acordat o veşnică actualitate, pe cînd Petru a rămas o piatră de

biserică.

Emil Cioran

In limba ta

Aci sosi pe vremuri..

La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat
. Acelaşi clopot poate . în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Aci sosi pe vremuri,Ion Pillat

m-am intrecut pe mine insami 9.33 baaaac.Multumesc draga Filosofie!

O sa fie bine;si daca n-o sa fie bine,o sa fie bine.

Ceausescu n-a murit!

a doua proba.istorie.mi-a dat curaj.

prima proba.esec total.dupa o luna de invatat incotinuu cred ca am intrat in colaps.jalnic.