INDREPTAR PATIMAS

Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine,

nimic nu este. Vibraţiile noastre constituiesc lumea; destinderile simţurilor,

pauzele ei.

Nirvanizarea estetică a lumii: a atinge supremul în supreme aparenţe. A fi nimic

şi tot în spuma imediatului. Şi a te-nălţa la marginile eului, în nemijlocit şi în

fugar.

Sînt treaz şi nu ştiu în ce să cred; întunecat de acorduri, mai puţin. Dar de ce,

cînd stau aşa, absent de credinţe, viaţa se preschimbă-n eu, şi eu sînt peste tot?

Şi atunci pleci. Plecînd te uiţi. În mers eşti altul şi fiind — nu mai eşti

Am vrut să mă mîntui. Şi toate credinţele muritorilor mi-au cerut lepădarea de

mine. De la Vede, prin Buddha şi Cristos, n-am descoperit decît vrăjmaşi ai

necesităţii mele. Mi-au oferit salvarea în absenţa mea; cu toţii mi-au cerut să

mă lipsesc de mine. Să fiu ei, sau Dumnezeul lor, să fiu anonim în nimic — cînd

mîndria îmi voia numele şi în neant.

Existenţa individuală e de-o atracţie atît de cruntă, fiindcă s-a născut dintr-o

ruptură de echilibru, dintr-o inegalitate a fondului originar al vieţii. Religiile vor să

niveleze felurimea; să suprime individuaţia. Sensul mîntuirii e dispariţia

pronumelui.

Cruzimea e imorală pentru contemporani; ca trecut, ea se transformă în

spectacol, asemenea durerii închise într-un sonet. Lepra însăşi devine un motiv

estetic, dacă istoria o trece în paginile ei.

Nedreapta istorie vorbeşte cu mai mare pre-cădere de prigonitorii creştinilor decît

de martiri. În orice memorie Neron e viu şi seducător; ne amintim de el cu mai

multă emoţie. Şi din a-l fi defăimat două milenii, e mai puţin banal decît Isus. —

Pilat cu o simplă întrebare a ră-mas în lumea filozofilor, care nu se ruşinează a-l

cita, pe cînd Ioan Evanghelistul, neavînd îndoieli, n-a putut supravieţui adoraţiei.

Creş-tinii l-au lichidat prin iubire. Iuda a devenit un simbol; trădarea şi

sinuciderea i-au acordat o veşnică actualitate, pe cînd Petru a rămas o piatră de

biserică.

Emil Cioran