Mansarda la Paris cu vedere spre moarte

Mansarda la Paris cu vedere spre moarte-MATEI VISNIEC(FRAGMENT)

SCENA 12

Proiecţie pe ecran: imagini din Sibiu.
Imaginile se fărîmiţează. CIORAN rătăceşte într-un labirint de oglinzi.
Imaginea sa este multiplicată la infinit. Lumina scade.
CIORAN vede o lumină la capătul unul lung tunel. Se îndreaptă spre
lumina de la capătul tunelului. Aşezat la o masă, CIORAN TÎNĂR scrie la
lumina unei lumînări. CIORAN TÎNĂR fumează şi silueta sa este învăluită
în fum.
CIORAN – Cine sînteţi? De ce m-aţi chemat?
CIORAN TÎNĂR – Nu mă mai recunoşti?
CIORAN – Nu… nu te recunosc.
CIORAN TÎNĂR – Nu te mai recunoşti pe tine însuţi? Nu vezi că sînt... tu.
CIORAN – Nu… nu te recunosc.
CIORAN TÎNĂR – Priveşte-mă mai bine… Sînt tu însuţi. Şi sînt încă viu. Mă
credeai mort şi îngropat, dar eu nu m-am mişcat de aici. Atîta doar că
noaptea nu pot să dorm. Şi am un chef nebun să mă plimb pe străzile din
Sibiu.
CIORAN – Eşti total ridicol. Eu n-am fost niciodată atît de tînăr şi atît de prost.
CIORAN TÎNĂR – Ba da… Priveşte-mă bine… Am 22 de ani, tocmai mi-am
terminat studiile de filosofie şi viaţa mea e deja ratată… De ce nu m-ai ucis
atunci? De ce m-ai obligat să trăiesc, să îmbătrînesc în modul ăsta grotesc?
Tu eşti total ridicol, nu eu… Uită-te la tine… Eu sînt frumos ca un zeu în
timp ce tu… eşti urît ca un drac…
CIORAN – Ce face mama?
CIORAN TÎNĂR – Mama?! Îndrăzneşti să întrebi ce face mama? Cum
îndrăzneşti să pronunţi acest cuvînt, asasinule, cînd ştii cît de tare i-ai rănit
sufletul… (Striveşte într-o scrumieră ţigara ajunsă la capăt. Caută altă
ţigară dar pachetul e gol.) Dă-mi o ţigară!
CIORAN – Nu am. Nu mai fumez.
CIORAN TÎNĂR – Atunci de ce ai venit să mă vezi? Cum poţi să vii să-ţi
revizitezi tinereţea cu mîinile goale? Mai eşti insomniac sau acum dormi ca
un buştean?
CIORAN – Acum am o altă problemă. Am început să-mi pierd memoria. Cu
cîteva zile în urmă, ieşind de la Editura Gallimard, mi-am dat seama că nu
mai ştiam drumul spre casă… Aveam, apoi, o întîlnire, în piaţa
Fürstenberg… Am găsit piaţa dar nu mai ştiam cu cine aveam întîlnire şi
nici la ce oră… Iar în buzunar văd că port o cheie care nu deschide nici o
uşă, dar care le închide pe toate… Habar n-am unde am găsit-o, cine mi-a
dat-o... Iartă-mă, tinere, cum ai spus că te cheamă?
CIORAN TÎNĂR – Emil Cioran… Mă numesc Emil Cioran şi am 22 de ani.
Sînt Emil Cioran adică tu… Am 22 şi mi-am pierdut somnul. Sufăr ca un
cîine, scriu în continuu, toată ziua şi toată noaptea… Cîteodată, în plină
noapte, mă opresc şi privesc pe fereastră. Singurii care veghează în tot
oraşul sînt eu şi două sau trei prostituate care rătăcesc pe străzile Sibiului.
Timpul nu mai există pentru mine. Timpul a devenit un fel de linie dreaptă,
infinită, trasată în faţa mea, care traversează vidul… Acum am înţeles de ce
viaţa este suportabilă… Este suportabilă pentru că somnul ne ajută să
fragmentăm timpul… Somnul ne dă această iuluzie că terminăm ceva şi că
începem altceva, că terminăm o zi pentru a începe alta… Numai că pentru
mine nu mai există frontieră între zi şi noapte, între ziua de azi şi ziua de
mîine… Eu nu termin nimic şi nu reîncep nimic… Singurul lucru pe care aş
vrea să-l fac este să-mi zbor creierii... Emil, dă-mi voie să-mi zbor
creierii… Ajută-mă…
CIORAN – Sînteţi nebun, tinere domn… Iar eu sînt plictisit… De ce nu mă laşi
în pace o dată pentru totdeauna?
CIORAN TÎNĂR – Tu nu mă laşi în pace. Tu eşti cel care m-ai închis aici.
CIORAN (pentru sine) – Ce să fac? Asta a fost eterna mea slăbiciune… Să-i
ascult mereu pe toţi…
Se îndreaptă spre ieşire.
CIORAN TÎNĂR – Emil… nu pleca… Emil, nu mă mai ţine închis aici… nu
mai suport singurătatea asta… Emil, lasă uşa deschisă… Lasă uşa asta
deschisă ca să pot ieşi… Emil, ajunge cît m-ai ţinut închis…
CIORAN – Mă agasezi. Mă agasezi din ce în ce mai mult. Cu cît îmbătrînesc, cu
atît mă enervezi mai mult. Doamne, cum am putut să fiu atît de stupid?
CIORAN TÎNĂR – În orice caz, nu mai e nimic de făcut. Între noi doi,
continuitatea s-a rupt. Şi e insuportabil. Nu mai avem nimic să ne spunem.
Dar cel puţin ai putea să laşi deschisă această uşă. Din cînd în cînd îmi
doresc să ies, în special noaptea. În timpul zilei citesc, scriu, dar noaptea
simt nevoia să mă plimb puţin… Lasă-mă să ies din cînd în cînd noaptea pe
străzile Sibiului, Emil…
CIORAN scoate cheia din buzunar şi o pune pe masă în faţa lui CIORAN
TÎNĂR.
CIORAN – Ia-o… Şi de azi înainte să ştii că nu mai am nici o datorie faţă de
tine…
Se aude un vag bocet.

SCENA 13

Projectie pe ecran. Imagini din satul natal al lui Cioran, Răşinari, şi de pe
Coasta Boacii.
CIORAN intră şi traversează scena. Umbra sa este proiectată pe ecranul
gigantic, se suprapune peste imaginile proiectate.
CIORAN (adresîndu-se spectatorilor) – Vedeţi… Umbra mea a rămas la
Sibiu… De cînd am plecat, umbra mea se plimbă în fiecare noapte pe
străzile Sibiului… Iat-o, e umbra mea… În timp ce eu mor încet la Paris,
umbra mea umblă haihui prin Sibiu… Nimeni însă, niciodată, n-a ştiut că în
Franţa n-am avut umbră, că umbra mea nu era cu mine… Nici măcar
Simone… Nu vă pot spune ce greu mi-a fost să mă descurc, timp de 60 de
ani, la Paris, fără umbră…
Bocitoarea apare pe vîrful colinei. Bocetul se aude din ce în ce mai tare.
Umbra lui CIORAN este în continuare proiectată peste imaginile de pe
ecran. CIORAN însă se apropie de BOCITOARE.
CIORAN – Asta e Coasta Boacii, mătuşă ?
BOCITOAREA – Asta-i, domnule.
CIORAN – Şi dumneata pe cine boceşti ?
BOCITOAREA – Bocesc şi eu un domn ce nu-l cunosc. Şi care zice c-a murit în
ţară străină…
BOCITOAREA continuă să bocească. CIORAN urcă colina şi dispare de
cealaltă parte a ei.
Sfîrşit