"Ma simt atat de singur,pe lume,ca mi-e frig.
La colturile casei e vant si este ploaie,
Ce nici nu pot a crede imi pare ca asa e,
Pe propria mea mama ca pe-un strain o strig"

 "...Dragii mei,ma duc si eu."

Copacii fara padure

În povestea copacilor goi
Scârţâind într-o singură uşă
Este vorba de noi amândoi,
Este vorba de foc şi cenuşă.

Doi copaci fără frunze pe drum
După cum îi priveşte înaltul;
Doi copaci prin sărutul de scrum
Aplecându-se unul spre altul.

Spune-mi pădure cu frunza rară
Unde-i iubirea de astă vară;
Nu ştie iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure.

Toată vara au fost numai ploi
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Şi prin toamna şederii în noi
Cade ultima frunză pe ele.

În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe:
Alte uşi se aud scârţâind
De tomnatecul vânt să se agaţe.

Nu mai suntem decât doi copaci,
Vor veni călători să ne tundă,
Vor lua crengi toţi copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă.

Şi chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivăţul iernii ce vine
Fără braţe, cu ochii pustii,
N-am să am ce întinde spre tine.

Si ce simplu mi-ai fii

Altceva nu-i nimic
Si mereu ma complic
Si ce simplu mi-ar fi,
Daca nu te-as iubi.
Daca m-as lua dupa pretexte,
daca-as trage unde e usor,
nici nu trebuia s-aud de tine
si-mi era mai de folos sa mor.
M-am bagat de buna voie sluga,
dragostei morale ce ti-o port,
dar pricep ca mi-ar fi fost rentabil
sa privesc destinul ca pe-un sport.
Nu-i o simpla incapatanare,
pentru un ambitios pariu,
dar aleg o cale complicata,
tocmai din motivul ca sunt viu.
Eu detest relatia burgheza,
decorata circumstantial,
ma inchin la legile naturii
si salut iubirea, ca scandal.
Mama ei de viata prefacuta,
tatal ei de soarta la mezat,
te iubesc in felul unui traznet,
te prefer asa cum s-a-ntamplat.
Greu imi e si greu iti e si tie
cu acest fel de a trai al meu,
totusi, vreau sa stii ca, din pacate,
dragostea e o dificultate,
fara care-ar fi cu mult mai greu.

Acum, când cade toamna pe pamânt,
Ca un cosmar al unei boli ciudate,
Acum sa trecem prin acele sate,
În care merele în meri mai sunt.

Acum sa ne iluminam de tot,
Pâna-n adâncul inimii si-al firii,
Ce disperare, cum se duc martirii,
Si a-si rosti plecarea nu mai pot.

Foioasele în vântul toamnei ard,
Muscate sângeros si trist de luna,
Si turturelele se despreuna
Acum, noi doi în focul revansard
Acum, atât de singuri pe pamânt,
Sa recitam Bacovia, plângând.