Acum, când cade toamna pe pamânt,
Ca un cosmar al unei boli ciudate,
Acum sa trecem prin acele sate,
În care merele în meri mai sunt.

Acum sa ne iluminam de tot,
Pâna-n adâncul inimii si-al firii,
Ce disperare, cum se duc martirii,
Si a-si rosti plecarea nu mai pot.

Foioasele în vântul toamnei ard,
Muscate sângeros si trist de luna,
Si turturelele se despreuna
Acum, noi doi în focul revansard
Acum, atât de singuri pe pamânt,
Sa recitam Bacovia, plângând.