Să scap de secunde şi să uit de ticăit,
am plecat tot mai departe fugind şi aiurind.
Am dat de o banca cu scândură putrezită
prinsă-ntre doi copaci şi o floare veştejită.
Era o veche imagine de care mi-era frică,
şi n-am putut să opresc lacrima
din colţul ochiului ce pică.
Cei doi copaci mi-au zis:
Suntem doi..tu,esti doar una,hai pleacă.
Uite..ia floarea in mână de poţi...sau
Aşeaza-te pe bancă şi vezi dacă mai ai vreun loc
Când am luat floarea s-a facut scrum in pumnul strâns tare
iar banca-mi scârţâia în urechi urlând la fiecare boare.
Era felul lor de-a spune:
Ţi-a trecut timpul,
iar în fuga ta,rătăcind pe loc
te-a îngenuncheat totul.
Dar eu nu vreau să plec capul,
cer dreptul la jeg şi la ziua de câine
ca să-mi plâng rătăcirea când ma cheamă ziua de mâine.
Mă aşteaptă negrul fără limite acum,
să-l trec in contul vieţii gri cât mai curand
căci ce mai...ei sunt doi-eu sunt doar una,
şi i-am dezamăgit c-am ajuns prea târziu...

Cât de târziu...