Nunta in cer,Mircea Eliade

"M-am apropiat sovaind.Cred ca m-a observat si ea ,caci s-a oprit.I-am luat mainile incet,rugator,si ea nu s-a impotrivit.Si-a retras doar,palida,capul,privindu-ma drept in ochi.
-Nu se mai poate,am balbait eu.Iarta-ma..Nu se mai poate..
Eram cu desavarsire nauc.Am prins-o in brate,de asta data strivitor,salbatic,si i-am cautat gura.A incercat sa se apere,si trupul ei s-a zbatut o clipa infiorat,apoi mi-a cuprins umerii si mi-a primit sarutarea innebunita.Nu i-am dat drumul din brate.Cand si-a desclestat buzele din cuprinderea aceea de foc,mi-a soptit calda:
-Gandeste-te bine ce faci,gandeste-te bine...
In bratele mele era neobisnuit de usoara.Am simtit doar atat:ca plange,inecata de un plans de mare deznadejde,ca si cum totul s-ar fi scufundat fara scapare..
Si totusi o auzeam cum ma striga,cum ma mangaie.
-Iubitul meu,imi spunea,iubitul meu...[....]

*

I-am zarit scrisul pe un plic.Imi spunea,fara indoiala unde plecase.Am deschis plicul si am ramas catva timp cu rasuflarea inecata,impietrit.Erau patru pagini mari,scrise pana la ultimul rand.[..]

-Imi scria ca pleaca si ma ruga sa n-o caut.Si apoi,in restul paginilor,imi multumea pentru dragostea mea,imi marturisea cat de fericita a fost atata timp..Imi spunea iarasi,la urma,sa n-o caut;ii era peste putinta sa suporte dragostea noastra,asa cum era..neroditoare.[..]

*

-Te-as mai intreba ceva,spuse el cu glasul sugrumat.

Tovarasul se opri si el,asezandu-se pe stinghia podetului.

-Crezi ca Ileana mai traieste?intreba din nou Mavrodin,ridicand privirile,

-Nu,raspunse foarte incet celalalt.Nu mai traieste...

Mavrodin isi duse usor mana la frunte si o lasa sa alunece,fara reazam.

-Asta simt si eu,vorbi el foarte incet.Acelasi lucru il simt si eu....[..]

Nunta in cer,Mircea Eliade.

Pur si simplu.

Iubesc Animalele,dar cand vine vorba de Om nu ma pot hotari cu ce arma sa-l extermin.Pur si simplu.

Intre ce a fost si ce este.

Nu-mi pot inchipui doar clipa de acum,si ma refer la prezentul lipsit de trecut.Ce ar insemna ca mintea umana sa nu fie capabila a-si aminti ceea ce a fost candva?Am fi fost si mai goi,intr-atat de lipsiti de vreun motiv pentru a inspira si a expira viata;s-ar mai fi adaugat inca un argument pentru a dovedi si a sustine ca ceea ce traim e doar un blestem: blestemul de a ne fi nascut.Nu vorbesc despre trecutul care ne innegureaza sufletul de cate ori il privim.Si de-am fi mai lucizi...acel trecut a fost si el prezent,trebuie acceptat.Auzim tot mai des :"vreau sa uit de tot ce a fost,vreau sa o iau de la capat cu totul".Cand oare vom invata sa ne acceptam soarta?caci e ceva facut cu mana noastra,e efectul hotararilor noastre totul.E adevarat,nu e drept cand un altul intervine si rupe firul normal al vietii tale..spargand totul in tine,devastandu-te ,ca si cum ar avea drept de viata si de moarte asupra ta,de parca ar fi primit un acord judecatoresc.Cunosc aspectul asta,m-a ruinat,dar mai pot face ceva?sunt si alte aspecte la care pot reflecta.

Gandul meu pleaca la inceputurile vietii.Ma gandesc la o mama care priveste si tine la sanul ei copilul ce l-a adus in lume,la o casa parinteasca uitata,in care si-a facut cuib o familie de randunele si mai tarziu la animozitatea din interiorul ei cand inca nu era pustiita.

Ma gandesc la chipul plin de viata al omului pe care il iubesc,dar pe care a trebuit sa il las pentru a-l salva de mine si la mina lui trista de acum,la ...

Ma gandesc la atatea...;de pilda la strazile Bucurestiului in care se perindau doamne distinse si domni eleganti si la toata tevatura ce ne amaraste astazi sufletele.

Uneori trecutul e mai bland decat prezentul,insa ceva in el e insuportabil:trezeste nostalgii dureroase si melancolii suparatoare ce fac fiinta sa tanjeasca dupa vremurile ingropate in Infernul de acum.Ce adevar crud e "observatia" lui Shakespeare..;intr-adevar iadul e gol...toti demonii sunt aici.Ma intreb ce poate oferi paradisul.

Chemare.

Ce peisaj dezolant,

multimea,furnicarul acesta uman ma descumpaneste;toate perechile de ochi care mai de care indreptate spre cine stie ce lumi ireale,inexistente ma inspaimanta.

Coloana sonora a filmului vietii e una trista,dureroasa,inexplicabila,intotdeauna aceeasi,insa e perceputa gresit.Nimeni nu observa faptul ca orchestra e obosita si ca artistii se sting,nimeni.Degetele lungi ale pianistului apasa nesigur clapele prafuite de atata timp curs peste lume;Arcusul viorii scartaie creand un calvar,un infern in care ardem noi cu toate disperarile noastre.

Insa toti avem iluzia paradisului.Melodia ce atinge auzul nostru ne apare ca una perfecta si trebuie afirmata perfectiunea ei: perfect de muribunda si morbida.Suntem prea orbi pentru a ne da seama cata nevoie avem de somnul vesnic,de revenirea la haosul eternitatii dintai.Ma dor urletele padurilor batrane care au ajuns sa cerseasca despadurirea,si ale valurilor nelinistite ce lovesc tarmurile.Ma doare tot ce e pur pentru ca stiu ca pana si acele lucruri se vor pierde.

Pentru Dumnezeu!Unde esti tu!?Tu,acela care ne-ai promis mantuirea?!?Arata-te si pune capat acestei farse care tine de mai bine de 2000 de ani!

Vino pentru acei care cred in tine.

Vino si pentru mine,omul acela care nu am crezut in cuvantul tau si arata-mi ca am pierdut totul prin lipsa credintei.

Vino oricum!!Pamantul scanceste de atata greutate sub picioarele noastre si de cat de satul e de-atatea cimitire insirate de-alungul a doua milenii.

Pierdere nedreapta.

-Te iubesc-spunea ea cu o asa indarjire inexplicabila,dar care trada o durere ascunsa-Te iubesc...-repeta intr-un mod delirant..nesigur...cu o voce care tremura de emotie,cu lacrimi in ochi in timp ce el o privea fix.S-ar fi putut zice ca in ochii lui se citea admiratia fata de femeia ce-i tot repeta cuvintele,dar ochii nu ii straluceau intr-un mod puternic,erau parca lipsiti de vlaga,stinsi;in ei adia nostalgia,batea salbatic melancolia,il cotropea o nesiguranta mistuitoare:

~Spune-mi,pe tine te iubesti?

- ...

~Stiam,stiam,ca nu."Te iubesc"-o imita el fara a fi ironic-Nu ma iubesti.Deloc.

Cum poti tu afirma ca iubesti fara a te iubi pe tine insuti? Nu ma iubesti!

Iar tristetea glasului tau...;imi pare ca simti asa-zisa iubire ca o povara ce-o cari in spate.Asa ceva nu e cu putinta.E momentul sa pleci..te eliberez de toata greutatea.

Nu te speria,vom fi totusi aproape unul de celalalt,dar nu vom mai pasi pe acelasi drum ci pe doua cai diferite,paralele;intoarce-te,indreapta-te spre lucrurile care te fac intr-adevar fericita.

- ... -a plecat,dar nu inainte de a-l privi pentru ultima oara;a scos un tipat launtric,plin de durere;nu mai stia nici sa vorbeasca...nu mai auzea nimic,totul se golise in mintea ei.Stia doar ca trebuie sa plece.Si a plecat...s-a pierdut undeva...in aglomeratia urbana,unde nu mai putea fi recunoscuta intre ceilalti....

Enigma Otiliei,George Calinescu

[...]

-Simt nevoia-ii marturisi intr-o astfel de cavalcada Felix-dupa atata singuratate,sa iubesc pe cineva,sa am o tovarasa..nedespartita.

-Felix-ii raspunse Otilia-esti inca prea tanar.Nu trebuie sa te gandesti la iubire,inainte de a-ti face o cariera stralucita.Iubirea-masura ea vorba-e un cuvant mare,dar apoi vezi ca singura n-ajunge.Daca un tanar ar avea rabdarea si bunatatea lui Pascalopol,cum l-as iubi! [..]

Enigma Otiliei,George Calinescu

Ma intreb.

Mi-e dor de tineretea veacului trecut,mi-e dor de vechile decade ca de ceva pierdut.Ce paradox nemilos,imi sfasie sufletul.Strabunica...bunica,ele,bietele au trait cu-adevarat atunci,dar eu?De ce se infiripeaza Nostalgia in mine,de ce mi-e dor de vremurile in care eu nici macar nu ma intrezaream?

Schimbarea la faţă a României,Emil Cioran.

• [..]O tristete infinita ma cuprinde de cate ori ma gandesc cum,o mie si atatia de ani,ne ascundeam prin paduri si munti de frica dusmanului,adica de propria noastra frica.Nu exista vrajmasi,ci numai frica din care ei se nasc.Multi dusmani am vrut sa mai avem!Trebuia sa fi construit ziduri in jurul nostru,sa fi fost si noi o lume,sa ne fi cladit destinul in piatra.Asa,n-a mai ramas nimic greu din trecutul nostru.In zadar caut dupa demnitatea ruinelor.Cetatile Moldovei nu ma consoleaza;romanii tot in muntii fugeau.[..]

• Defectul Romaniei este ca a fost prea multa vreme o potentialitate;a intarziat sistematic sa devina o actualitate istorica.In asemenea conditii,cum o sa-si poata preciza o fizionomie?Unde e stilul nostru?Exista un singur oras romanesc,cu o marca arhitecturala proprie?Am ramas la taran si n-am stiut ca satul n-a intrat niciodata in lume.Romanii au trait o mie de ani ca plantele.Cresterea vegetala le-a determinat ritmul vietii lor.Precum,pentru o planta,totul se face peste ea,asa si romanul;totul s-a facut peste el:biologia ca si istoria.[..]

• Sintem un popor prea bun,prea cumsecade si prea asezat.Nu pot iubi decat o Romanie in delir.[..]

Emil Cioran,Schimbarea la faţă a României.

Rainer Maria Rilke - Tânguire

Tânguire

"Cui vrei să te tângui, inimă? Tot mai mult ocoleşti

întâlnirea cu oamenii, care-ţi par

de neînţeles. Cu atât mai zadarnic, poate,

cu cât drumul te duce înspre viitor,

spre pierdutul tău viitor.

Cândva te plângeai? Ce-a fost? O boabă necoaptă

căzută de pe creanga bucuriei.

Azi însă pomul se frânge,

se frânge-n furtună întârziatul meu

pom al bucuriei.

Tu, cel mai frumos, în priveliştea mea

nevăzută, tu care m-ai şi adus în preajma

nevăzuţilor îngeri."

În româneşte de Veronica Porumbacu

Dialog monoton.

-Ce vifornita groaznica m-a prins asa deodata..si eu care plecasem doar sa ma plimb.

-Mergi acasa,de ce pleci tu asa..la ore tarzii sa cauti Iarna?Stiam eu de ce te alung de langa fiinta mea,stiam.Cat ma bucur ca m-am trezit la timp si nu te-am lasat sa te cuibaresti definitiv in sanul sufletului meu.Ti-ar fi degerat dragostea ...aia curata si nevinovata,ar fi fost apoi nevoie de o amputare a ei si a tot ce insemni tu;te-ai fi transformat din pomul verde in...Nu,nici nu vreau sa ma gandesc.

Mergi acasa!De ce pleci tu asa..la ore tarzii sa cauti Iarna!?

Sa ploua!

De astazi va plange pamantul..
sau cerul de va vrea...
Sa planga salcia..s-aud cum freamata si geme..
Sa faca fiecare ce vrea!
Sa ploua mai cu seama pana la marginile lumii,
nu-mi pasa!
Ah..de-ar stii cel mort ce jeg,cata trufie a lasat in urma,
de-ar stii..s-ar lasa prada mortii de mii de ori..
Sa fulgere...sa despice inimi in infime bucatele,
nu-mi pasa,sa vina potopul!Un alt Noe nu va mai fi sa ne salveze.
As vrea sa aud cum se tanguie cel nemilos,
sa-i urle sufletul pana la innebunire..
Sa ploua mai cu seama pana la marginile lumii!
Sa ploua...din mine nu mai are ce ploua.

Epigrama

"Crezand ca nu mai sunt acelasi,amice,poate,te-nseli,
Dar mi se pare de-alta parte ca esti schimbat mai mult ca mine.

Caci azi ma vezi ca sunt ca tine,
om ca oricare cu greseli."





Al.Macedonski.

"[....]Citeste zi si noapte,ratacind prin spaima veacurilor,si nu uita ca lectura suplineste oricand opiul.Cartile trebuie inghitite ca prafurile adormitoare.Nimeni nu citeste pentru a sti,ci pentru a uita.Bibliotecile,ca si carciumile,sunt fructul plictiselii.Ce interesant sa fii trist,imprejmuit de nenumarate carti sau sa-ti umilesti eruditia prin luxul delicat al melancoliei,sa-ti scuturi visele ca praful de pe tomuri vechi si sa te ridici spre obarsia uratului de lume,epuizand istoria si inselaciunile omenesti ![...]"

Emil Cioran;Lacrimi si Sfinti

Rainer Maria Rilke - Cantecul Orbului

Rainer Maria Rilke - Cantecul Orbului

Sunt orb, voi cei de afara, e silnicie grea,
ceva fara sens, un blestem, e ceva
precum o zilnica povara.
Pe bratul femeii mi-asez mîna grea,
pe griul cenusiu e sura mîna mea
si ea ma conduce prin golul de-afara.


Trecînd, forfotind, va imaginati
ca altfel ca piatra pe piatra sunati,
dar va amagiti : numai eu
traiesc si sufar, fac zgomot mereu.
E-un tipat fara de sfîrsit în mine
si nu stiu, din inima sau pîntec vine.


Recunoasteti al cîntecelor son?
voi le cîntati mereu pe alt ton.
Caldura luminii, în orice dimineata
pe usa deschisa în casa o primiti.
Si aveti un simt, asa, de la fata la fata,
de aceea va îngaduiti.

Decembre

De cate ori citesc "Decembre" a lui Bacovia,imi pare ca o iarna intreaga ninge-n mine.

Cum mai pot eu privi Primavara-n ochi cand o detest?Mi-e scarba sa-i respir pana si mirosul

cald,imbietor...imbatator..

De cate ori citesc "Decembre" a lui Bacovia,de-atatea ori imi amintesc de o Antarctica a sufletului

nevindecabil...

George Bacovia - Decembre

Te uitã cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveste -
Mai spune s-aducã jãratec
Si focul s-aud cum trosneste.

Si mânã fotoliul spre sobã,
La horn sã ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
As vrea sã le-nvãt simfonia.

Mai spune s-aducã si ceaiul,
Si vino si tu mai aproape, -
Citeste-mi ceva de la poluri,
Si ningã... zãpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Si toate din casã mi-s sfinte, -
Te uitã cum ninge decembre...
Nu râde... citeste nainte.

E ziuã si ce întuneric...
Mai spune s-aducã si lampa -
Te uitã, zãpada-i cât gardul,
Si-a prins promoroacã si clampa.

Eu nu mã mai duc azi acasã...
Potop e-napoi si nainte,
Te uitã cum ninge decembre...
Nu râde... citeste nainte.