Pierdere nedreapta.

-Te iubesc-spunea ea cu o asa indarjire inexplicabila,dar care trada o durere ascunsa-Te iubesc...-repeta intr-un mod delirant..nesigur...cu o voce care tremura de emotie,cu lacrimi in ochi in timp ce el o privea fix.S-ar fi putut zice ca in ochii lui se citea admiratia fata de femeia ce-i tot repeta cuvintele,dar ochii nu ii straluceau intr-un mod puternic,erau parca lipsiti de vlaga,stinsi;in ei adia nostalgia,batea salbatic melancolia,il cotropea o nesiguranta mistuitoare:

~Spune-mi,pe tine te iubesti?

- ...

~Stiam,stiam,ca nu."Te iubesc"-o imita el fara a fi ironic-Nu ma iubesti.Deloc.

Cum poti tu afirma ca iubesti fara a te iubi pe tine insuti? Nu ma iubesti!

Iar tristetea glasului tau...;imi pare ca simti asa-zisa iubire ca o povara ce-o cari in spate.Asa ceva nu e cu putinta.E momentul sa pleci..te eliberez de toata greutatea.

Nu te speria,vom fi totusi aproape unul de celalalt,dar nu vom mai pasi pe acelasi drum ci pe doua cai diferite,paralele;intoarce-te,indreapta-te spre lucrurile care te fac intr-adevar fericita.

- ... -a plecat,dar nu inainte de a-l privi pentru ultima oara;a scos un tipat launtric,plin de durere;nu mai stia nici sa vorbeasca...nu mai auzea nimic,totul se golise in mintea ei.Stia doar ca trebuie sa plece.Si a plecat...s-a pierdut undeva...in aglomeratia urbana,unde nu mai putea fi recunoscuta intre ceilalti....