Intre ce a fost si ce este.

Nu-mi pot inchipui doar clipa de acum,si ma refer la prezentul lipsit de trecut.Ce ar insemna ca mintea umana sa nu fie capabila a-si aminti ceea ce a fost candva?Am fi fost si mai goi,intr-atat de lipsiti de vreun motiv pentru a inspira si a expira viata;s-ar mai fi adaugat inca un argument pentru a dovedi si a sustine ca ceea ce traim e doar un blestem: blestemul de a ne fi nascut.Nu vorbesc despre trecutul care ne innegureaza sufletul de cate ori il privim.Si de-am fi mai lucizi...acel trecut a fost si el prezent,trebuie acceptat.Auzim tot mai des :"vreau sa uit de tot ce a fost,vreau sa o iau de la capat cu totul".Cand oare vom invata sa ne acceptam soarta?caci e ceva facut cu mana noastra,e efectul hotararilor noastre totul.E adevarat,nu e drept cand un altul intervine si rupe firul normal al vietii tale..spargand totul in tine,devastandu-te ,ca si cum ar avea drept de viata si de moarte asupra ta,de parca ar fi primit un acord judecatoresc.Cunosc aspectul asta,m-a ruinat,dar mai pot face ceva?sunt si alte aspecte la care pot reflecta.

Gandul meu pleaca la inceputurile vietii.Ma gandesc la o mama care priveste si tine la sanul ei copilul ce l-a adus in lume,la o casa parinteasca uitata,in care si-a facut cuib o familie de randunele si mai tarziu la animozitatea din interiorul ei cand inca nu era pustiita.

Ma gandesc la chipul plin de viata al omului pe care il iubesc,dar pe care a trebuit sa il las pentru a-l salva de mine si la mina lui trista de acum,la ...

Ma gandesc la atatea...;de pilda la strazile Bucurestiului in care se perindau doamne distinse si domni eleganti si la toata tevatura ce ne amaraste astazi sufletele.

Uneori trecutul e mai bland decat prezentul,insa ceva in el e insuportabil:trezeste nostalgii dureroase si melancolii suparatoare ce fac fiinta sa tanjeasca dupa vremurile ingropate in Infernul de acum.Ce adevar crud e "observatia" lui Shakespeare..;intr-adevar iadul e gol...toti demonii sunt aici.Ma intreb ce poate oferi paradisul.