Misoginism ori ce?

HESIOD
[Despre prima femeie]

Incremenit-au vremelnicii oamenii si nemuritorii,
Cand zarit-au momeala vicleana data napasta
Omului,caci semintia femeilor ispititoare,
Cele mai primejdioase femei,din ea e nascuta,
Crunta osanda ce-si face lacasul cu muritorii
Ea ocolind pe saraci,doar pe bogati indrageste

                                       Theogonia 589-595
Astfel de raul adus de femei printre oameni
Zeus ce tuna-n inalturi,adaus poverilor grele,
Alta napasta ursit-a,in locul bunelor daruri.
Cel ce,de nunta fugind,de crunta belea a femeei,
Ravna sa-si ia o nevasta nu simte,la batranetea
Cea nevoiasa ajunge lipsit de-al rudelor sprijin
Iar dac-a fost instarit in viata,si-mpart bogatia
Indepartate neamuri.

                                 Theogonia 600-612

(Filosofia greaca pana la Platon,vol 1,Partea I-Ion Banu)

Mitul hesiodic al varstelor

"Toate suferinţele pe care le îndură oamenii de fier - oboseală, mizerie, boli, spaime - au o obîrşie pe care Hesiod o indică limpede: Pandora. Dacă femeia n-ar fi ridicat capacul chiupului în care fuseseră închise toate relele, oamenii ar fi continuat să trăiască la fel ca înainte, „la adăpost de suferinţă, de truda cea hîdă, de dureroasele boli care aduc moartea". Dar relele s-au împrăştiat prin lume; şi totuşi, Speranţa mai dăinuie, căci viaţa nu e cu totul sumbră şi oamenii mai găsesc şi binele, amestecat printre rele. Pandora apare ca simbol şi expresie a acestei vieţi amestecate şi pline de contraste.aşa o defineşte Hesiod: „un rău frumos, reversul binelui"; flagel cumplit instalat în mijlocul muritorilor, dar şi minune (thauma), împodobită de zei cu farmece atrăgătoare - stirpe blestemată, pe care bărbatul nu o poate îndura, dar de care nici nu se poate lipsi - contrariul bărbatului şi totodată tovarăşa lui."

(Mit si gandire in Grecia Antica ,J.P.Vernant)

De ce?Intreb si eu.Chestia asta apare la Hesiod in masura in care apare si in Vechiul Testament.Femeia ca ispita,aducatoare de necazuri,o Pandora;ea e vinovata de caderea lui Adam in pacat si de toate relele care au urmat apoi in lume.De ce?E femeia nascatoarea desfraului in lume?e femeia cea care face primul pas spre problema moralitatii?

Cred ca Thales spunea la un moment dat ca e bucuros ca s-a nascut barbat si nu femeie.De ce?Chiar asa Animala e femeia?

Despre pacat

"Prin primul pacat al lui Adam a venit deci pe lume pacatul.Propozitia aceasta,binecunoscuta,contine insa o reflexiune cat se poate de exterioara care,dupa cat se pare,a contribuit mult la aparitia unor vagi neintelegeri.Ca pacatul a venit pe lume este foarte adevarat;acest lucru insa nu-l priveste pe Adam.Ca sa ne exprimam foarte scurt si concis,am putea spune ca pacatosenia a intratin Adam prin primul pacat.De nici un om de mai tarziu n-o sa ni se nazareasca sa zicem ca starea de pacat a venit prin primul pacat al acestuia,desi ea vine-n lume prin el intr-un mod asemanator(un mod care nu este esential diferit);fiindca,sa-i zicem pe nume,pacatosenia exista in lume doar in cazul in care patrunde in ea prin pacat."

Søren Kierkegaard ,Scrieri I[Conceptul de anxietate]

Pana aici nu pomeneste de nicio Eva;pana la sfarsit,ma astept sa dau si de ea...de nu,mi se pare ca toata scrierea asta despre pacat e o trancaneala care pierde din vedere anumite chestii.

"De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit…" (Rom. 5:12, NIV)

am ales filosofia intr-o perioada grea.e ca si cum un om dezamagit de viata ar alege sa se calugareasca si sa-l caute pe Dumnezeu.numai ca eu nu stiu ce naiba cautam.

ma ascund pe unde pot de moarte,de rutina,de singuratate.fug de durere si de tristeti gata sa-mi roada sufletul.am simtit multa vreme toate astea la un loc si aproape ca m-au dezintegrat.eu nu mai pot sa car cu carca,am obosit.ma odihnesc acum departe de toate astea...in iubire.

cata ironie: "URMEAZA STATIA Cimitirul Sfanta Vineri"

scenarii inchipuite

Par un cersetor intr-o gara darapanata in care nu mai am ce sa cersesc si cui sa cersesc pentru ca e prea pustie;parasit fiind de Filantropul meu nu-mi mai trebuie nimic.Ar trebui totusi sa ma sinucid,dar acest SIN-UCID nu-mi da voie sa-mi extermin Sinele.Asa ca mai raman aici.Bate cineva in usa de ceva vreme,trebuie sa fie o persoana rabdatoare sau una sacaitoare pentru ca insista de ceva vreme.Merg sa-i deschid “Domnule,dar va rog,intrati.La usa mea nu se bate,se intra direct,cu zgomot,cu nervi,brutal,se calca in picioare tot!tot!tot!pana nu mai ramane nimic din podea,nimic din ce era!Iesi!Iesi!  Ah..blestematilor!” Vezi?Astazi iti bate la usa,maine cotrobaie prin camere,cunoaste locul,iar in trei zile da lovitura finala;si tu ramai gol,pierdut,imprastiat prin toate locurile cautandu-ti fiecare particica,lingandu-ti ranile..in fapt,pregatindu-te pentru alt jaf.

 *

Ma sufoc,nu mai stiu sa respir,ceva greu imi apasa pe inima si ametesc atat de rau ca imi pierd cunostinta.Mainile incep sa-mi tremure,cad in genunchi si astept.Simt ca ceva curge din mine si intra in pamant,ma lasa fara vlaga si fara Mine.Vreau sa strig,dar nu pot...ceva urca in sangele meu si mi-l fierbe.Simt ca venele stau sa explodeze de atata presiune si ma dor toate viscerele fiintei mele.Mi-e frica sa deschid ochii,ii strang cat pot de tare,iar din ei se scurg usor doua lacrimi care se rostogolesc pe obrajii mei fierbinti,cu o viteza naucitoare.Toata durerea se muta in inima si e atat de pregnanta incat daca as avea un cutit,as prefera sa-mi scot inima din piept si sa-mi curm chinul.Lama cutitului pe pielea mea mi-ar provoca o durere insignifianta,ba chiar ar fi tamaduitoare in ultima instanta.

  Dupa atata chin..aproape ca am uitat cine sunt,iar pentru mine,timpul s-a dilatat intr-atat incat ma simt de parca am iesit din el;ca si cum as fi cazut in afara lui,iar acum ma plimb linistit pe taramul fagaduintei.Sunt usor ca o barca ce pluteste in intinsul marelui ocean.Nu ma mai doare nimic sau poate ca ma doare inca atat de tare incat suferinta provocata de durere m-a facut imun la ea.Nu stiu ce s-a intamplat si nici nu vreau sa aflu,mi-e bine asa.Pentru prima data nu vreau sa-mi mai pun intrebari sau sa strig dupa ajutor;m-am saturat sa ma tarasc sau sa pasesc in neguri.Am obosit,sunt frant dupa atatea cautari.Cred ca m-am angajat intr-o cursa de unul singur,iar in periplul meu prin te miri ce locuri nu a vrut nimeni sa coopereze cu mine.M-au calcat in picioare,m-au jucat ca pe o hora,repede si taios cu chiote care s-au pierdut in campuri si-n orizonturi indepartate.O sa-mi ia ceva sa ma ridic dupa atata durere,dar stiu cu certitudine ca atunci cand ma voi ridica voi taia si voi nimici tot in cale ca un animal ranit si incoltit.Eu nu sunt Iov.Dumnezeu nu mi-a dat bogatii ca sa mi le ia,nu mi-a dat nici saracie ca sa-mi dea apoi bogatie.Mi-a promis o imparatie a cerurilor,dar asta nu inseamna ca trebuie sa traiesc ca un caine aici.Doamne,iarta-ma...dar eu nu te mai iert.Aici e dinte pentru dinte!Eu...imi inchid sufletul cu zeci de lacate ale caror chei le voi arunca in mare.Nimic nu o sa sparga lacatele...si nimic nu o sa poata sa-mi vindece vreodata sufletul pentru ca a ars asa cum inima mea a ales sa se opreasca din a mai pompa sange in fiecare coltisor al trupului meu.

 Nu ma mai doare nimic.Nu mai are ce.

                                                           *

 

Romulus Vulpescu - Carte postala I

Sus, lînga Turnul Alb, e gri,
E rece, vînt si ud.
Jos, cerul Tîmpei se-nnegri
Si nu exista Sud.

Brasovul fara tine-i mort,
E sumbru, rau, urît.
Biserici negre-n suflet port
Si orgi dogite-n gît.

Contemplu-n cimitirul grec
Un nume brîncovan.
Si-as vrea sa plec, nu pot sa trec,
Si te astept în van.

N-am sa revin, n-ai sa revii:
Munti mici, munti mici si tristi...
Nu mai exista oameni vii:
Tu - singura - existi.

Maria

         STRAINUL 

                                    Albert Camus

 *

 "Mi-a venit greu să mă scol, pentru că eram obosit după ziua de ieri. În timp ce mă bărbieream, m-am întrebat ce aveam să fac şi m-am hotărît să mă duc să mă scald. Am luat tram­vaiul ca să merg la stabilimentul de băi din port. Acolo m-am aruncat în apa golfuleţului. Era o mulţime de tineret. M-am întîlnit în apă cu Maria Cardona, o fostă dactilografă de la mine de la birou, care îmi plăcuse cîndva. Şi eu ei, cred. Dar ea a plecat îndată după aceea şi n-am avut timp destul. Am ajutat-o să se urce pe o baliză şi, în această mişcare, i-am atins sînii. Eu mai eram în apă cînd ea se şi instalase cu burta pe baliză. A întors capul spre mine. Părul îi căzuse în ochi şi rîdea. M-am căţărat lîngă ea pe baliză. Era plăcut şi, ca în glumă, mi-am lăsat capul pe spate şi l-am sprijinit de pîntecele ei. Ea n-a protestat şi eu am rămas aşa. Aveam în ochi tot cerul şi era albastru şi auriu. Sub ceafă simţeam pîntecele Mariei respirînd uşurel. Am stat mult pe baliză, aproape adormiţi. Cînd soarele a devenit prea tare, ea s-a aruncat în apă, iar eu după ea. Am prins-o, i-am încolăcit mijlocul cu braţul şi am înotat împreună. Rîdea tot timpul. Pe mal, în timp ce ne uscam, mi-a spus: "Sînt mai bronzată ca dum­neata". Am întrebat-o dacă voia să vină în seara aceea la cinematograf. A rîs iar şi mi-a spus că avea chef să vadă un film cu Fernandel. Cînd ne-am îmbrăcat a fost foarte mirată văzîndu-mă cu cravată neagră şi m-a întrebat dacă sînt în doliu. I-am spus că murise mama. Cum ea voia să ştie cînd, i-am răspuns: "Ieri". A tresărit, dar n-a zis nimic. Mi-a venit să-i spun că nu e vina mea, dar m-am oprit pentru că m-am gîndit că la fel îi spusesem şi patronului meu. Asta nu însemna nimic. Oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat.

          Seara, Maria uitase totul. Filmul avea haz pe alocuri, dar, în rest, era cu adevărat stupid. Ea îşi lipise piciorul de al meu. Îi mîngîiam sînii. Spre sfîrşitul spectacolului am săru­tat-o, dar incomod. După cinematograf, a venit la mine."

* 

         Urcînd scara întunecată, m-am ciocnit de bătrînul Salamano, vecinul meu de palier. Era cu cînele lui. De opt ani sînt mereu văzuţi împreună. Cîinele de vînătoare are o ec­zemă, jigăraie cred, care face să-i cadă aproape tot părul şi care-l umple de plăgi si de coji negricioase. Tot trăind împreună cu el, numai ei doi într-o cămăruţă, bătrînul Salamano a început să-i semene. Are cruste roşietice pe obraz şi părul gălbui şi rar. Cît priveşte cîinele, el a luat de la stăpîn un fel de a merge cocîrjat, cu botul întins înainte şi gîtul ţeapăn. Par de aceeaşi rasă şi totuşi se detestă unul pe altul. De două ori pe zi, la ora unsprezece şi la şase, bătrînul scoate cîinele la plimbare. De opt ani, nu şi-au schimbat itinerariul. Poţi să-i vezi de-a lungul străzii Lyon, cîinele trăgînd omul pînă ce bătrînul Salamano se împiedică. Atund bate cîinele şi-l ocărăşte. Cîinele, de teamă, se face mic şi se lasă dus de zgardă. Acum e rîndul bătrînului să-l tragă. După ce a uitat, cîinele îl tîrăşte din nou pe stăpînul său şi e din nou bătut şi ocărît. Atunci stau amîndoi pe trotuar şi se privesc, cîinele cu spaimă, omul cu ură. Şi aşa în fiecare zi. Cînd vrea cîinele să urineze, bătrînul nu-l aşteaptă şi-l trage, ogarul semănînd în urma lui o dîră de picături. Dacă din întîmplare cîinele îşi face nevoile în cameră, atunci e din nou bătut. De opt ani durează asta.   

 *

Stuful de LILIAC

 STUFUL DE LILIAC


Era o zi senină ca fruntea de fecioară
Ce e neturburată de-ai patimilor nori,
O zi în care șoapte de îngeri se coboară
Și vin pe-o adiere să cânte printre flori.

Subțiri ca o dantelă urcau mereu din apă
Clădiri de nori fantastici ocoale dând pe lac,
Și prins de-o rece stâncă pe care vântu-o sapă,
Gemea mușcat de vânturi un stuf de liliac.

Plăpândele lui ramuri abia înmugurite,
Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit,
Nainte de-a-și da rodul mureau învinețite
Când ea veni să șeadă sub stuful oropsit.

Atunci acele ramuri deodată înfloriră
Ș-o ploaie azurie vărsară peste noi...
O! Doamne, acele clipe ce repede pieriră...
Uscat e liliacul și nu mai suntem doi.

Alexandru Macedonski

Friedrich Nietzsche-Antichristul

"2.

Ce este bun? - Tot ceea ce face să crească in om sentimentul puterii, voinţa de putere, puterea insăşi.

Ce este rău? - Tot ceea ce provine din slăbiciune. Ce este fericirea? - Sentimentul a tot ceea ce face puterea să crească, sentimentul că va fi invinsă o impotrivire.

Nu mulţumirea de sine, ci mai multă putere; nu pace in general, ci război; nu virtute, ci iscusinţă (adică virtute in stilul Renaşterii, virtii, virtute lipsită de morală).

Slăbănogii şi degeneraţii trebuie să piară: acesta să fie primul principiu al iubirii noastre de oameni. Şi, pe deasupra, pe unii mai trebuie să-i şi ajutăm.

Ce este mai vătămător decit orice viciu? - Mila pentru toţi degeneraţii şi slăbănogii - creştinismul...

5.

Nu trebuie să decorăm şi să impopoţonăm creştinismul: el a pornit un război pe viaţă şi pe moarte contra acestui tip mai inalt de om, a aruncat anatema asupra tuturor instinctelor fundamentale ale acestui tip, a distilat din aceste instincte răul, pe omul rău: omul puternic drept caz tipic al celui detestabil, „al omului nemerniciei". Creştinismul a ţinut partea a tot ceea ce este slab, josnic, degenerat, el şi-a croit un ideal din contrazicerea instinctului de conservare a vieţii puternice; el a corupt insăşi dreapta raţiune a naturilor spiritual puternice, intrucit ne-a propovăduit să resimţim valorile cele mai inalte ale spiritualităţii ca fiind atinse de păcat, ca unele ce conduc la eroare, la ispite. Exemplul cel mai jalnic: perversitatea lui Pascal, care credea in coruperea raţiunii sale prin păcatul originar, pe cind aceasta era coruptă numai de creştinismul său!

6.

Este un spectacol dureros şi plin de groază cel care s-a arătat ochilor mei; căci am ridicat cortina ce acoperă corupţia oamenilor. In gura mea, acest cuvint este cel mai puţin expus vreunei bănuieli că ar cuprinde o acuzaţie morală la adresa oemenirii. Aş vrea să subliniez incă o dată: inţeleg acest cuvint fără nici o intenţie moralizatoare: şi aceasta pină acolo că resimt cel mai puternic această corupţie tocmai in locuri unde, pină acum, omul a aspirat in modul cel mai conştient către virtute şi către „divinitate", inţeleg corupţia, cum deja s-a lăsat ghicit, in sensul de decadence: susţin că toate valorile in care omenirea şi-a strins laolaltă cele mai inalte dorinţe sunt valori ale decadenţei.

Numesc corupt un animal, o specie, un individ care şi-a pierdut instinctele sale, care alege şi prefer ceea ce-i este dezavantajos. O istorie „a sentimentelor mai inalte", a „idealurilor omenirii" - şi poate că va trebui să o infăţişez - ar fi totodată o explicare a motivului pentru care omul este atit de corupt. Pentru mine, viaţa contează ca un instinct de a creşte, a aduna, a acumula putere, puterea: unde lipseşte voinţa de putere, acolo intilnim decădere. Susţin că tuturor valorilor celor mai inalte ale omenirii le lipseşte această voinţă - că, ascunse după numele cele mai sfinte, domnesc valori ale decăderii, valori nihiliste.

7.

Numim creştinismul o religie a milei. Mila se opune afectelor tonice care sporesc energia sentimentului vieţii; ea acţionează depresiv. Omul işi pierde din putere cind ii este milă. Pierderea puterii, pe care suferinţa o aduce in viaţă cu sine, sporeşte şi se multiplică pe sine, incă şi mai mult, datorită milei. insăşi suferinţa devine contagioasă prin milă; in anumite condiţii, datorită milei se poate ajunge la pierderea totală a vieţii şi a energiei de viaţă, care stă intr-o relaţie absurdă cu cuantumul cauzei (cazul morţii Nazarineanului). Acesta este primul punct de vedere: mai există insă incă unul, mai important. Să admitem că măsurăm mila după valoarea reacţiilor pe care, de obicei, ea le produce; caracterul ei de pericol la adresa vieţii va apărea intr-o lumină incă şi mai clară. Mila se opune cruciş, in mare şi total, legii evoluţiei, care este cea a selecţiei naturale. Ea menţine ceea ce este copt pentru decădere, se apără pe sine in favoarea dezmoşteniţilor şi condamnaţilor vieţii, există prin numărul mare al rataţilor de tot felul, pe care ii ţine in viaţă, conferă vieţii inseşi un aspect mai intunecat şi mai indoielnic. S-a indrăznit ca mila să fie numită virtute (ceea ce in orice morală nobilă trece drept o slăbiciune); s-a mers apoi mai departe, s-a făcut din milă virtutea, fundamentul şi originea tuturor virtuţilor - fireşte, numai din punctul de vedere al unei asemenea filosofii, fapt ce trebuie avut intotdeauna in vedere, care era nihilistă, care şi-a scris pe drapel negarea vieţii. Avea dreptate in această privinţă Schopenhauer: prin milă, viaţa este negată, devine şi mai vrednică de a fi negată - mila constituie practica nihilismului. Încă o dată spus: acest instinct depresiv şi contagios se pune de-a curmezişul oricărui instinct care tinde către menţinerea şi sporirea valorii vieţii; el este, atit ca multiplicator al mizeriei, cit şi ca şi păstrător al oricărei mizerii, principalul instrument pentru creşterea decadenţei - asupra a ceea ce ne convinge mila este nimicul... - Omul nu rosteşte „nimicul": el foloseşte pentru aceasta pe „dincolo"; sau pe „Dumnezeu"; sau „viaţa cea adevărată"; sau Nirvana, stingerea, fericirea... Această retorică nevinovată, ce ţine de domeniul idiosincraziei religioase şi morale, apare imediat mult mai puţin nevinovată dacă se inţelege tendinţa care este invăluită aici in mantia sublimelor cuvinte: o tendinţă adversară vieţii. Schopenhauer a fost un adversar al vieţii; de aceea, mila a devenit la el o virtute... Aristotel, cum se ştie, a văzut in milă o dispoziţie bolnăvicioasă şi periculoasă : din această pricină am face mai bine dacă i-am administra omului, cind şi cind, un purgativ; el inţelegea tragedia ca pe un purgativ. Într-adevăr, pornind din instinctul vieţii, ar trebui ca omul să caute un mijloc prin care să poată aplica o inţepătură unei asemenea bolnăvicioase şi periculoase acumulări de milă, precum ne-o arată cazul lui Schopenhauer (şi, din păcate, de asemenea, al intregii noastre decadenţe literare şi artistice, de la St. Petersburg pină la Paris, de la Tolstoi pină la Wagner), pentru ca ea să erupă... Nimic nu este mai nesănătos, in mijlocul modernităţii noastre nesănătoase, decit mila creştină. Aici trebuie să fim medici, aici să fim neindurători, aici să minuim bisturiul - aceasta ne aparţine nouă, acesta este felul nostru de a-i iubi pe oameni, prin aceasta suntem noi filosofi, noi, cei hiperboreeni!..."

cand inlaturi toate iluziile se face ingrozitor de frig;iar aerul rece nu vine din alta parte decat din tine,din golul launtric,singurul care ramane.e unica si cea mai buna dovada ca vi din neant si ca esti neant.

E a doua noapte in care nu pot sa dorm.Imi lacrimeaza ochii fara sa stiu exact de ce se intampla asta;cred ca sufletul meu e inca bolnav si desi il tratez cu "pastile" de ceva vreme,nu isi revine.Pastreaza inca in el opiul intamplarilor trecute care de cele mai multe ori au fost pe cale sa-l secere.Am tot incercat sa-l peticesc,dar pe peretii lui se preling dare rosii.Sufletul meu are hemoragie.De asta am ochii in lacrimi.

moralitate

Din dragoste pentru oameni voi admite ca cele mai multe din actiunile noastre sunt conforme cu datoria;dar daca examinam mai indeaproape nazuintele si tendintele lor,intalnim pretutindeni scumpul Eu,care iese totdeauna la iveala;pe el se intemeiaza intentia lor si nu pe porunca severa a datoriei,care ar cere de multe ori abnegatie.

*

Insusi Sfantul din Evanghelie trebuie sa fie comparat mai intai cu idealul nostru de perfectiune morala inainte de a-l cunoaste ca atare;el insusi spune despre sine:ce ma numiti pe mine(pe mine care ma vedeti) ca sunt bun?Nimeni nu este bun(prototipul binelui) decat unul Dumnezeu(pe care nu-l vedeti).Dar de unde avem conceptul de Dumnezeu considerat ca binele suprem?Exclusiv din IDEEA pe care ratiunea o concepe a priori despre perfectiunea morala si o leaga inseparabil cu conceptul unei vointe libere.

I.Kant-Intemeierea metafizicii moravurilor,Sectiunea a II-a.

Ma simt atat de singur, pe lume, ca mi-e frig.

Adrian Paunescu - Ma simt atat de singur

Ma simt atat de singur, pe lume, ca mi-e frig.
La colturile casei e vant si este ploaie,
Ce nici nu pot a crede imi pare ca asa e,
Pe propria mea mama o simt ca pe-un strain.

Spinarea singuratic si trist mi se-nconvoaie,
Simt ape namoloase care-au patruns prin dig,
Pierd in singuratate tot ce-n comun castig,
Ce singur sant in lume si singur in odaie.

Sa spun ca sant intr-altfel doar fiindca sunt destept
Sau c-am urmat intruna un ideal si-o tinta?
Un om atat de singur nu poate nici sa minta,
De ce m-as tine mare, drumet de drum prea drept?

Ma uit ca-n ochiul rece al lumii de oglinda,
Nu am copii si semeni, nu stiu sa mai astept.

Degeaba fiecare pas pe care il faci-in intentia ta de a ajunge undeva-este pe drumul cel bun.Degeaba te bucuri ca mai ai putin si-l faci pe ultimul.Nu te entuziasma,ultimul pas da sentinta.Degeaba sunt celelalte asa cum trebuie sa fie daca ultimul pas pe care-l ai de parcurs te arunca in cea mai mare baltoaca cu noroi.Tot restul a fost in van din cauza ultimului.

"Călător fără bagaje, filosofia se pare că a venit pe lume fără trecut, părinţi sau familie; ea ar putea fi un început absolut."J.P.Vernant MIT SI GANDIRE IN GRECIA ANTICA

"In mod paradoxal,daca nu lasam loc posibilitatii de a ne insela in vreun fel,pierdem orice sansa de a avea vreodata dreptate." J.Rachels. Introducere in etica

Criza umanitatii europene si filosofia

 "Filosofia nu se reduce însă numai la o nouă
atitudine în cunoaştere. Din exigenta de a supune
întreaga experienţă unor norme ideale, anume cele ale
adeyărului necondiţionat, rezultă şi o transformare
profundă a întregii practici a existenţei umane, şi, deci,
a întregii vieţi a culturii; ea nu mai poate fi reglementată
de experienta naivă a vieţii cotidiene şi de tradiţie, ci
numai de adevărul obiectiv. Adevărul ideal devine astfel
o valoare absolută, antrenând cu sine o transfonnare,
într-un sens universal, a practicii din mişcarea de formare_
culturală şi din acţiunea constantă de educaţie a
copiilor.
Dacă examinăm ceva mai de aproape această
conversiune, atunci înţelegem şi caracterul ei inevitabil:
de îndată ce ideea generală de adevăr în sine devine
normă universală a oricărui adevăr relativ, care survine
în viaţa umană. respectiv a adevărurilor situaţionale
reale şi a celor presupuse, atunci schimbarea afectează
şi normele traditionale, cum sunt cele ale dreptului, ale
frumosului, ale finalităţii, ale valorilor dominante, ale
persoanei, precum şi valorile de caracter personal etc.
În felul acesta, corelativ cu crearea unei noi
culturi, rezultă atât o umanitate (Menschentum) aparte,
cât şi o menire specifică a vieţii . Dar cunoaşterea
filosofică a lumii nu produce numai aceste rezultate speciale,
 ci şi un comportament uman care se imprimă
de îndată în tot restul vieţii practice; prin
scopurile şi exigenţele sale, el preia şi scopurile
tradiţiei istorice în care a fost produs şi în care îşi află
chiar sursa de valabilitate. Se formează astfel o nouă
comunitate, am putea spune, o comunitate intimă
de interese pur ideale, între oameni care trăiesc
pentru filosofie, sunt uniţi în devotamentul faţă de o
sferă de idei, care nu numai că le sunt tuturor utile,
dar le şi sunt în mod identic atribuite. Se constituie
cu aceasta o formă de comunitate de un fel deosebit,
 în care fiecare lucrează cu şi pentru celălalt, exercită
o critică constructivă în beneficiul celuilalt, din care
rezultă, ca un bine comun, valabilitatea pură şi
necondiţionată a adevărului. La aceasta intervine şi
tendinţa necesară de răspândire a unui tip de interes,
ce face să se înţeleagă ce s-a vrut şi ce s-a obţinut,
adică o tendinţă de a încorpora persoane totdeauna
noi, încă nefilosofi, în comunitatea celor care
filosofează. Aceasta se produce mai întâi în interiorul
naţiunii natale. Dar extinderea nu poate decurge în
mod exclusiv ca o cercetare ştiinţifică de natură
profesională: dimpotrivă,ea depăşeşte cercul profesional,
«iradiind  în jurul acestuia sub formă de
mişcare de educaţie culturală."


-Edmund Husserl-

Am cunoscut intr-un loc mai mult snobism decat puteam cunoaste vizitand o lume intreaga.

Ma simt inutila.Si cred ca e inutil sa fac ceva in privinta asta.Oricum inutilitatea defineste tot ce e in jurul meu.Nu dau doi bani pe nimic..sa se duca dracului.

"E bine-n gara ca miroase-a dor
Si a batiste in ‘la revedere’.
Despartirile se nasc si mor
In fum de mici si-n gust amar de bere."

Haha!

"Cînd  femeia are virtuţi bărbăteşti, îţi vine să-ţi iei cîmpii; şi cînd n-are virtuţi bărbăteşti, ea singură îşi ia cîmpii." Friedrich  Nietszche,Amurgul Idolilor

caut ceva care sa-mi atraga atentia.
e simplu,se gaseste la orice pas;
stiti voi...
e vorba de o himera,o iluzie,ceva acolo,
care sa ma minta frumos.
dar eu nu gasesc.

Amintire -Virgil Carianopol.

"Învăţătoarea mea din clasa-ntâia
De mult de-aici din lume a plecat,
S-a dus să-nveţe-n lumea cealaltă,
Copii ajunşi la vârsta de-nvăţat.

Era o fetişcană numai soare,
Venea la şcoală tot în pas zorit,
Iar în recreaţii sta întotdeauna
Cu fel de fel de cărţi la tăinuit.

S-a-mbolnăvit odată într-o toamnă
Şi-ntregul an a chinuit în pat.
Într-un târziu, ne-a spus domnul director
Să n-o mai aşteptăm, ca s-a mutat.

Tu, timp, n-o mai lăsa acum furtunii,
N-o mai lăsa prin vânturi şi prin ploi,
Destul s-a chinuit săraca
Până s-ajungă de la ea la noi.

Ai grijă, pune-un înger s-o păzească
Dacă mănâncă seara sau de nu
Şi n-o lăsa să-şi cheltuiască banii
Numai pe cărţi, mai cumpără-i şi tu.

Fii bun şi blând, oh, cât de mult n-ar vrea,
N-o mai lăsa la margine să stea,
Era ne-nvinsă, iubitoare, bună,
Găseşte-i loc pe undeva prin lună.

S-a-mbolnăvit odată într-o toamnă
Şi-ntregul an a chinuit în pat.
Într-un târziu, ne-a spus domnul director
Să n-o mai aşteptăm, ca s-a mutat."

cele mai frumoase versuri

Mama-MIRCEA MICU

 "Imi scrie mama "Ti-am facut mormant,
ca nu se stie ce si cum si cand,
tu chiar daca te tii in Bucuresti,
stiu eu cat de strain si singur esti.
Are gardut de fier ce ne desparte,
dar fi-vom mai aproape dupa moarte,
e din beton sa nu fi suparat,
dar toti vecinii s-au asigurat.
Ti-am pus compot de visini si gutui
si daca vrei sa ti-l trimit sa-mi spui.
A venit toamna, vremea e ploioasa
si nu stiu daca ai sa poti veni pe-acasa.
Sa nu te culci tarziu stiu eu cum esti
si sa te-mbraci mai gros sa nu racesti.
Noroc si sanatate, dragul meu!
Mormantul de beton l-am platit eu..." "

pacat

sunt persoane care te subestimeaza doar pentru a-si ascunde complexul de inferioritate.

Lacrimile

Când izgonit din cuibul vesniciei
întâiul om
trecea uimit si-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - si din orice floare
îl sageta c-o amintire paradisul -
Si omul cel dintâi, pribeagul, nu stia sa plânga.

Odata istovit de-albastrul prea senin
al primaverii,
cu suflet de copil întâiul om
cazu cu fata-n pulberea pamântului:
"Stapâne, ia-mi vederea,
ori daca-ti sta-n putinta împaienjeneste-mi ochii
c-un giulgiu,
sa nu mai vad
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei si nici nori,
caci vezi - lumina lor ma doare".

Si-atuncea Milostivul într-o clipa de-ndurare
îi dete - lacrimile. 

Lucian Blaga

singuratate in doi.ne putem urma instinctele animalice la nesfarsit;daca nu suntem in stare sa ne mangaiem sufletele suntem ratati.doi ratati singuri,care profita unul de altul,care vorbesc limbi diferite;doar prin gemete ajungem mai aproape,doar atat ne leaga...

Poetul; RAINER MARIA RILKE

"Oră, mă laşi, te duci în larg.
Şi mă răneşte-aripa-ţi grea.
Singur: cu gura-mi ce să fac?
cu noaptea mea? cu ziua mea?
Iubită n-am, nici casă ca să stau,
şi nici un loc în care să trăiesc.
Şi orice lucruri cărora mă dau,
devin bogate şi mă cheltuiesc."

cheers darlin`

"I've got your wedding bells in my ear
Cheers darlin'
You gave me three cigarettes to smoke my tears away

And I die when you mention his name
And I lied, I should have kissed you
When we were runnin' in the rain

What am I darlin'?
A whisper in your ear?
A piece of your cake?
What am I, darlin?
The boy you can fear?
Or your biggest mistake?"

nu trebuie sa ma intind in pat.nu pana nu ma simt epuizata in totalitate.vreau sa dorm...nu sa gandesc bolnavicios pe marginea patului.gandurile m-au imbolnavit de fiecare data.m-am saturat de atata boala.vreau sa fiu obosita....si sa dorm un somn fara vise,un somn fara nimeni,fara mine,fara niciun fel de gand.pauza.

Cioran si de ce nu.

stateam si ma gandeam intr-o seara la Emil Cioran si la scrierile sale.nu as putea candva recomanda cuiva sa ii citeasca nici macar o carte;simt ca Cioran e doar pentru cine il cauta.Sa bagi pe gat,cum s-ar spune,ceva scris de Cioran ar insemna sa-i faci o rana enorma in suflet,ar insemna sa vrei sa-l lasi dezgolit de orice urma de speranta,sa-l faci sa ajunga sa se indoieasca de tot ce credea si iubea...in fine...sa-l ravasesti total....De ce as vrea sa distrug sufletele inocente,de ce sa vreau sa le sfaram iluziile si credintele?Nu.Cioran e pentru damnati;pentru oameni de aceeasi semintie cu el.

bataie de joc:

dezgropari de morminte,

resentimente,

pumni si picioare in suflete;

ziduri reci innebunite de ploaie,

dureri inabusite si ecouri...

ecouri lungi si dese...

ale unor urlete venite din inima Disperarii.

in cimitire e liniste,

crucile se topesc....usor...

sub piatra incinsa nu e nimic...

de asta e atata liniste aici;

si de asta doare.

pentru ca din cimitir

au disparut cei ingropati,

din trup,

a disparut sufletul.

l-au ucis.

"a warm body don`t mean i`m alive."

ma doare sufletul.

?!

vrea sa-i vorbesc,
dar pentru mine cuvintele cad greu la stomac.
tacerea mea il deranjeaza,
pentru ca i se pare sterila;
dar pe mine ma doare totul.
sufletul,
corpul,
cuvintele,
vorbele,
ma doare el,pentru ca e in sufletul meu.
de ce nu vede mana pe care o intind spre el
cand am nevoie de ajutor?
de ce nu ma ridica de jos?
cum sa-i vorbesc despre lucruri lumesti
cand eu simt ca nu fac parte din lumea asta?
am dezertat din ea pentru ca m-a nenorocit,
iar acum umblu prin sanatorii;
gresit.
 ma tarasc,nu umblu.
in fapt..
ce mai conteaza?
el nu vede.sunt singura in doi.
el vrea povesti frumoase,minciuni,
cuvinte aruncate unele peste altele
fara nicio noima...
eu am Iubire de dat si vreau sa o dau,
dar in liniste.

Regretul meu: m-am nascut sa fiu femeie

Fara Dumnezeu,m-as fi sinucis de mult.

Adrian Paunescu - Actorul

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viata e un teatru trist.

Actorul a iesit în strada,
Sa-si cumpere ceva salam,
Era în haine de parada,
Ca Voievod peste un neam.

Printre masini, printre tramvaie
Actorul se grabea firesc
Urma sa vina-un nor de ploaie
Perucile se dezlipesc.

Si când s-a asezat la coada
Cu palos, mantie si scut
Deodata oamenii din strada
Ca Voievod l-au cunoscut.

S-au dat deoparte cu sfiala
Multimea toata murmura
Vazându-i hainele de gala
Sa ne traiesti Maria-Ta!

Republicani, ma rog, cu totii
Descoperisera alt mod
De-a da cuvânt la noi emotii
Si se-nchinau la Voievod.

Dar ploaia a venit deodata
Si ei vazând cu ochii lor
Întreaga-i fata demachiata
I-au aruncat un fel de plata:
Lasati-l dracu', e-un actor.

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viata e un teatru trist. 

Vasile Seicaru - Actorul    
 Vezi  mai multe  video    din   muzica

Hotel California

some dance to remember/some dance to forget

cateodata imi doresc mai putina luciditate;cred ca as putea trai in minciuna pentru tot restul vietii,absorbita de iluzii si vedenii,dar e prea tarziu....Totul imi e prea clar,iar cand totul e clar ai impresia ca ai gasit cheia tuturor lucrurilor,dar nu!Sa gasesti in fiecare lucru si in fiecare idee alte intelesuri decat cele pe care le-ai stiut la inceput inseamna sa negi tot ce era inainte,pana si pe tine.Dar daca o sa ajung sa neg lucrurile pe care le cred acum,inlocuindu-le cu altele,ce inseamna asta?Ca am dat iar in eroare?Nu stiu...cert e ca asa ne ducem viata..ne mai agatam de o speranta,de un gand,de o himera pana la sfarsitul zilelor noastre.Prea multa nebunie...

o dezamagire atrage imediat dupa ea,insomnia.nu...nu e bine ce se intampla.nu atunci cand se intampla din nou.

Mansarda la Paris cu vedere spre moarte

Mansarda la Paris cu vedere spre moarte-MATEI VISNIEC(FRAGMENT)

SCENA 12

Proiecţie pe ecran: imagini din Sibiu.
Imaginile se fărîmiţează. CIORAN rătăceşte într-un labirint de oglinzi.
Imaginea sa este multiplicată la infinit. Lumina scade.
CIORAN vede o lumină la capătul unul lung tunel. Se îndreaptă spre
lumina de la capătul tunelului. Aşezat la o masă, CIORAN TÎNĂR scrie la
lumina unei lumînări. CIORAN TÎNĂR fumează şi silueta sa este învăluită
în fum.
CIORAN – Cine sînteţi? De ce m-aţi chemat?
CIORAN TÎNĂR – Nu mă mai recunoşti?
CIORAN – Nu… nu te recunosc.
CIORAN TÎNĂR – Nu te mai recunoşti pe tine însuţi? Nu vezi că sînt... tu.
CIORAN – Nu… nu te recunosc.
CIORAN TÎNĂR – Priveşte-mă mai bine… Sînt tu însuţi. Şi sînt încă viu. Mă
credeai mort şi îngropat, dar eu nu m-am mişcat de aici. Atîta doar că
noaptea nu pot să dorm. Şi am un chef nebun să mă plimb pe străzile din
Sibiu.
CIORAN – Eşti total ridicol. Eu n-am fost niciodată atît de tînăr şi atît de prost.
CIORAN TÎNĂR – Ba da… Priveşte-mă bine… Am 22 de ani, tocmai mi-am
terminat studiile de filosofie şi viaţa mea e deja ratată… De ce nu m-ai ucis
atunci? De ce m-ai obligat să trăiesc, să îmbătrînesc în modul ăsta grotesc?
Tu eşti total ridicol, nu eu… Uită-te la tine… Eu sînt frumos ca un zeu în
timp ce tu… eşti urît ca un drac…
CIORAN – Ce face mama?
CIORAN TÎNĂR – Mama?! Îndrăzneşti să întrebi ce face mama? Cum
îndrăzneşti să pronunţi acest cuvînt, asasinule, cînd ştii cît de tare i-ai rănit
sufletul… (Striveşte într-o scrumieră ţigara ajunsă la capăt. Caută altă
ţigară dar pachetul e gol.) Dă-mi o ţigară!
CIORAN – Nu am. Nu mai fumez.
CIORAN TÎNĂR – Atunci de ce ai venit să mă vezi? Cum poţi să vii să-ţi
revizitezi tinereţea cu mîinile goale? Mai eşti insomniac sau acum dormi ca
un buştean?
CIORAN – Acum am o altă problemă. Am început să-mi pierd memoria. Cu
cîteva zile în urmă, ieşind de la Editura Gallimard, mi-am dat seama că nu
mai ştiam drumul spre casă… Aveam, apoi, o întîlnire, în piaţa
Fürstenberg… Am găsit piaţa dar nu mai ştiam cu cine aveam întîlnire şi
nici la ce oră… Iar în buzunar văd că port o cheie care nu deschide nici o
uşă, dar care le închide pe toate… Habar n-am unde am găsit-o, cine mi-a
dat-o... Iartă-mă, tinere, cum ai spus că te cheamă?
CIORAN TÎNĂR – Emil Cioran… Mă numesc Emil Cioran şi am 22 de ani.
Sînt Emil Cioran adică tu… Am 22 şi mi-am pierdut somnul. Sufăr ca un
cîine, scriu în continuu, toată ziua şi toată noaptea… Cîteodată, în plină
noapte, mă opresc şi privesc pe fereastră. Singurii care veghează în tot
oraşul sînt eu şi două sau trei prostituate care rătăcesc pe străzile Sibiului.
Timpul nu mai există pentru mine. Timpul a devenit un fel de linie dreaptă,
infinită, trasată în faţa mea, care traversează vidul… Acum am înţeles de ce
viaţa este suportabilă… Este suportabilă pentru că somnul ne ajută să
fragmentăm timpul… Somnul ne dă această iuluzie că terminăm ceva şi că
începem altceva, că terminăm o zi pentru a începe alta… Numai că pentru
mine nu mai există frontieră între zi şi noapte, între ziua de azi şi ziua de
mîine… Eu nu termin nimic şi nu reîncep nimic… Singurul lucru pe care aş
vrea să-l fac este să-mi zbor creierii... Emil, dă-mi voie să-mi zbor
creierii… Ajută-mă…
CIORAN – Sînteţi nebun, tinere domn… Iar eu sînt plictisit… De ce nu mă laşi
în pace o dată pentru totdeauna?
CIORAN TÎNĂR – Tu nu mă laşi în pace. Tu eşti cel care m-ai închis aici.
CIORAN (pentru sine) – Ce să fac? Asta a fost eterna mea slăbiciune… Să-i
ascult mereu pe toţi…
Se îndreaptă spre ieşire.
CIORAN TÎNĂR – Emil… nu pleca… Emil, nu mă mai ţine închis aici… nu
mai suport singurătatea asta… Emil, lasă uşa deschisă… Lasă uşa asta
deschisă ca să pot ieşi… Emil, ajunge cît m-ai ţinut închis…
CIORAN – Mă agasezi. Mă agasezi din ce în ce mai mult. Cu cît îmbătrînesc, cu
atît mă enervezi mai mult. Doamne, cum am putut să fiu atît de stupid?
CIORAN TÎNĂR – În orice caz, nu mai e nimic de făcut. Între noi doi,
continuitatea s-a rupt. Şi e insuportabil. Nu mai avem nimic să ne spunem.
Dar cel puţin ai putea să laşi deschisă această uşă. Din cînd în cînd îmi
doresc să ies, în special noaptea. În timpul zilei citesc, scriu, dar noaptea
simt nevoia să mă plimb puţin… Lasă-mă să ies din cînd în cînd noaptea pe
străzile Sibiului, Emil…
CIORAN scoate cheia din buzunar şi o pune pe masă în faţa lui CIORAN
TÎNĂR.
CIORAN – Ia-o… Şi de azi înainte să ştii că nu mai am nici o datorie faţă de
tine…
Se aude un vag bocet.

SCENA 13

Projectie pe ecran. Imagini din satul natal al lui Cioran, Răşinari, şi de pe
Coasta Boacii.
CIORAN intră şi traversează scena. Umbra sa este proiectată pe ecranul
gigantic, se suprapune peste imaginile proiectate.
CIORAN (adresîndu-se spectatorilor) – Vedeţi… Umbra mea a rămas la
Sibiu… De cînd am plecat, umbra mea se plimbă în fiecare noapte pe
străzile Sibiului… Iat-o, e umbra mea… În timp ce eu mor încet la Paris,
umbra mea umblă haihui prin Sibiu… Nimeni însă, niciodată, n-a ştiut că în
Franţa n-am avut umbră, că umbra mea nu era cu mine… Nici măcar
Simone… Nu vă pot spune ce greu mi-a fost să mă descurc, timp de 60 de
ani, la Paris, fără umbră…
Bocitoarea apare pe vîrful colinei. Bocetul se aude din ce în ce mai tare.
Umbra lui CIORAN este în continuare proiectată peste imaginile de pe
ecran. CIORAN însă se apropie de BOCITOARE.
CIORAN – Asta e Coasta Boacii, mătuşă ?
BOCITOAREA – Asta-i, domnule.
CIORAN – Şi dumneata pe cine boceşti ?
BOCITOAREA – Bocesc şi eu un domn ce nu-l cunosc. Şi care zice c-a murit în
ţară străină…
BOCITOAREA continuă să bocească. CIORAN urcă colina şi dispare de
cealaltă parte a ei.
Sfîrşit

INDREPTAR PATIMAS

Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine,

nimic nu este. Vibraţiile noastre constituiesc lumea; destinderile simţurilor,

pauzele ei.

Nirvanizarea estetică a lumii: a atinge supremul în supreme aparenţe. A fi nimic

şi tot în spuma imediatului. Şi a te-nălţa la marginile eului, în nemijlocit şi în

fugar.

Sînt treaz şi nu ştiu în ce să cred; întunecat de acorduri, mai puţin. Dar de ce,

cînd stau aşa, absent de credinţe, viaţa se preschimbă-n eu, şi eu sînt peste tot?

Şi atunci pleci. Plecînd te uiţi. În mers eşti altul şi fiind — nu mai eşti

Am vrut să mă mîntui. Şi toate credinţele muritorilor mi-au cerut lepădarea de

mine. De la Vede, prin Buddha şi Cristos, n-am descoperit decît vrăjmaşi ai

necesităţii mele. Mi-au oferit salvarea în absenţa mea; cu toţii mi-au cerut să

mă lipsesc de mine. Să fiu ei, sau Dumnezeul lor, să fiu anonim în nimic — cînd

mîndria îmi voia numele şi în neant.

Existenţa individuală e de-o atracţie atît de cruntă, fiindcă s-a născut dintr-o

ruptură de echilibru, dintr-o inegalitate a fondului originar al vieţii. Religiile vor să

niveleze felurimea; să suprime individuaţia. Sensul mîntuirii e dispariţia

pronumelui.

Cruzimea e imorală pentru contemporani; ca trecut, ea se transformă în

spectacol, asemenea durerii închise într-un sonet. Lepra însăşi devine un motiv

estetic, dacă istoria o trece în paginile ei.

Nedreapta istorie vorbeşte cu mai mare pre-cădere de prigonitorii creştinilor decît

de martiri. În orice memorie Neron e viu şi seducător; ne amintim de el cu mai

multă emoţie. Şi din a-l fi defăimat două milenii, e mai puţin banal decît Isus. —

Pilat cu o simplă întrebare a ră-mas în lumea filozofilor, care nu se ruşinează a-l

cita, pe cînd Ioan Evanghelistul, neavînd îndoieli, n-a putut supravieţui adoraţiei.

Creş-tinii l-au lichidat prin iubire. Iuda a devenit un simbol; trădarea şi

sinuciderea i-au acordat o veşnică actualitate, pe cînd Petru a rămas o piatră de

biserică.

Emil Cioran

In limba ta

Aci sosi pe vremuri..

La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat
. Acelaşi clopot poate . în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Aci sosi pe vremuri,Ion Pillat