Copacii fara padure

În povestea copacilor goi
Scârţâind într-o singură uşă
Este vorba de noi amândoi,
Este vorba de foc şi cenuşă.

Doi copaci fără frunze pe drum
După cum îi priveşte înaltul;
Doi copaci prin sărutul de scrum
Aplecându-se unul spre altul.

Spune-mi pădure cu frunza rară
Unde-i iubirea de astă vară;
Nu ştie iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure.

Toată vara au fost numai ploi
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Şi prin toamna şederii în noi
Cade ultima frunză pe ele.

În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe:
Alte uşi se aud scârţâind
De tomnatecul vânt să se agaţe.

Nu mai suntem decât doi copaci,
Vor veni călători să ne tundă,
Vor lua crengi toţi copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă.

Şi chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivăţul iernii ce vine
Fără braţe, cu ochii pustii,
N-am să am ce întinde spre tine.

As vrea sa fiu un caine,ce umbla numai vagabond.

As vrea sa fiu o carte veche lasata in aerul liber,
ce i se dau paginile toate cand o cuprinde o rafala de vant.

As vrea sa fiu un cantec de leagan,ce-adoarme si amorteste cel mai cumplit gand.

As vrea sa fiu un izvor de apa sarata,care sa vindece sufletul,nu doar trupul.

As vrea sa fiu o parte din luna ce lumineaza in noapte,
omul ce merge singur,plangand.

As vrea sa fiu cifra ¹,ce nu se divide nicicand,ci se aduna cu ¹.

Rafale de ganduri inunda azi camera mintii..
E toamna si-n coltul cel mai adanc al sufletului meu;
Printre amintirile mele uscate ce ard inca mocnit,
se gasea o pagina alba candva-acum usor galbejita.
Tu te afunzi intre frunzele moarte cu pas grabit,
pentru a-mi scrie intr-un colt de pagina,
cu cerneala sufletului tau.

..Prin tacerea sinuoasa imi tot plimb gandul,
cu tonuri inalte,uneori joase imi infunda auzul.

O aud,dar n-o vad..si totusi parca ii imaginez un portret.
Tacerea se naste din calmul linistii placute,
apoi devine de nesuportat.
Cu doi ochii negrii,mari,amortiti,permanent deschisi
sta ca o umbra si priveste peste oricine ii intra in joc.
Aude orice,chiar si vorbele nerostite,dar gura ii ramane
permanent acoperita si de asta atunci cand o aud...
o aud pentru ca incearca sa spuna ceva,dar ii e imposibil,
ea doar scoate sunete de disperare.
Tacerii i-a fost pus un calus.
Doar mi-o imaginez,si am desenat un portret in minte,dar
daca s-ar intampla sa o astern cu pensula probabil ar fii asemenea unui monstru.

Tacere,daca pana si tu ai ajuns sa-ti strigi disperarea..
tu,care ingropi omul in cosmarul tau negru......

Cand vine trenul suierand a disperare.
c-antarziat vreme de multe clipe-amare
sa-i spui c-am adormit in timpul asteptarii,
tot pe peron,pe banca trista a garii.

Sa-i zici ca l-am tot asteptat crezand ca vine,
pana in toata gara,am ramas doar eu cu mine.
Am tot privit la ceasul mare ce sufla minute,
dar acum delirez,nu mai aud mutari de timp
si nici secunde.

Il simt totusi grabit si inca ratacit cauta sine,
dar astazi..pe peronul sufletului meu
nu e nimic,si nu e nimeni;sa ma anunte si pe mine.

In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana
Orasenii, pe trotuare,
Merg tinandu-se de mana,
Si-n orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana,
De sub vechile umbrele, ce suspina
Si se-ndoaie,
Umede de-atata ploaie,
Orasenii pe trotuare
Par papusi automate, date jos din galantare.
In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana
Nu rasuna pe trotuare
Decat pasii celor care merg tinandu-se de mana,
Numarand
In gand
Cadenta picaturilor de ploaie,
Ce coboara din umbrele,
Din burlane



Si din cer
Cu puterea unui ser
Datator de viata lenta,
Monotona,
Inutila
Si absenta...
In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana
Un batran si o batrana —
Doua jucarii stricate —
Merg tinandu-se de mana...

Vreau sa devin un om neinsemnat de mic
sa nu ma mai vedeti umbland prin fata voastra.
Cateodata vreau sa fiu de nevazut si sa devin
ceva neobservat;nu vreau sa ma mai vada nimeni,
nici macar atunci cand plang pe strada.nici macar
atunci cand picioarele mele nu stiu sa-mi mai indrume
pasi corect.Mai ales..dar mai ales as vrea sa nu se
mai uite in ochii mei nimeni niciodata;
Nu vreau sa ma mai vada nimeni,exact asa cum nimeni nu ma aude.
Vreau sa ma fac un om mic.Si vreau sa ploua.Si sa stau in ploaie.
Printre picaturi n-o sa te vada nimeni niciodata,nici daca plangi,
nici daca razi.

Stau pe scaunul de langa pat si privesc spre fereastra pierduta.Nu am habar de zgomotul de afara,sunt draperiile trase,iar lumina e stinsa...e noapte.Pana mai devreme,intunericul des din camera nu-mi displacea,dar azi ma sufoca..e toamna.
Simt ca toata caldura din sufletul meu pleaca,ca ma paraseste si ea,simt ca voi deveni rece la fel ca zambetul ce sunt nevoita sa-l afisez uneori fortat.E prea incarcata camera,e imbacsita de gandurile mele;ma uit la telefon,nici el nu mai suna ca ieri cand nu voiam sa stiu de nimeni.
Vreau sa simt ca mi-e intr`adevar frig,numai asa ma pot simti vie.Trag draperiile de tot,si deschid geamul larg.Raman in fata lui sa simt noaptea,toamna si vremea rece.Caut luna pe cer si observ ca nu mai e cum era de obicei in fata mea,nu o mai vad.Poate ca e deasupra capului meu si se uita la mine,sau poate ca nu mai e deloc.
Steaua e inca acolo..sus in partea dreapta a vederii mele.As fi vrut sa aud ca in vara,pasarea ce-mi canta doruri,dar nu mai e..mi-e dor de ea.E frumoasa toamna noaptea,desi nu mai e picior de om afara.Adie vantul usor,se aud masini departe,undeva latra un caine amarat,poate infrigurat.
Camera s-a racit imediat,frigul m-a cuprins de tot si-mi face corpul sa tremure.Las geamul larg deschis,ma intind pe pat,ma acopar cu ceva si astept sa adorm.Sunt ca un om batran bolnav,care parca ar vrea sa-si grabeasca moartea.
Mi-e rece,dar cum am zis..altfel nu-mi dau seama daca traiesc.
Am lasat scaunul gol...tot langa pat.Poate mai tarziu..va vrea cineva sa deschida usa si sa ia loc.

Poate e prea devreme sau poate judec eu gresit,
dar cand doar gandul mi-e singura preocupare
ma duc cu el cat pot de inapoi
si-l plimb pe dinainte,catre imagini ale vietii ce-o s-o am.


E greu cand ma izbesc,copil fiind de peretii altor decenii,
vad langa mine alta lume-usor schimbata,
plimbandu-ma prin ea ca un strain.


M-am gasit pe o banca in vreme de toamna,
cuprinsa de frig, cu chipul napadit de cute adanci,
ce erau desenate sub puterea anilor trecuti,
creionate in santuri ce deliberau cu stupoare-
sentinte finale.


Priveam la copii si la jocul loc nevinovat,
iar in jur imi scartaiau in urechi,leagane
ce aratau ca au fost acolo si-n vremea mea,
cand nu vedeam si nu voiam sa vad cu incapatanare,
ce bine e sa fii copil.

"EXCHANGE."

A mai vazut vreunul din voi,oameni cu zambet,chiar unul sters pe chip ?
Aratati-mi mie la el..sau la el,care merge cu capul plecat pe strada
ca stie sa-si deseneze pe buze chiar cel mai banal suras;
sa-mi aduca cineva chipul lui,sa-mi puna omul in fata;
vreau sa ma incarc,nu vreau mult..doar putin sa-mi dea din sclipirea lui.

Ma gandeam,cum gandesc intotdeauna,noaptea,
sa dau la schimb ceva al meu..orice..
Si sa primesc o zi sau poate doua o farama de bucurie dintr-un suflet curat,
nu murdarit si calcat in picioare de gunoaiele ce-mi compun mie viata,
in special pe meritul meu.
Cum gandurile mele imi pleaca din minte si suflet,
se intorc mereu caci nu le primeste nimeni si nici nu mai vreau;
Se intorc mereu ca niste sageti ascutite,intotdeauna se propaga-n pereti
si tipa ca le tin ca intr-o cusca in intunericul meu.

E imposibil si adevarul meu doare oricat as evita:
Cine sa vrea sa se innece in lacrimile mele?

Si cine sa vrea sa intre-n lupta cu ce simt eu ?
Am spus cu voce tare cele doua intrebari,iar linistea care mi-e sora a acoperit
melodia lenta de pe fundal cu urletul greu;
n-am inteles nimic,m-au surzit doar niste sunete acute-n timpan...

Stiu raspunsul,intotdeauna sunt nevoita sa-l am pan` la urma tot eu;
nu ma doare ca-l stiu pe cel la cele doua intrebari,atat cat ma doare ca-l stiu pe cel de la prima intrebare :Nimeni.

Nimeni n-a vazut,deci nimeni n-o sa vrea.

E toamna de mult,si e frig pe strazile-nguste;
in parcuri trosnesc lovite de vant subrede ramuri.
Noaptea si-a luat rolul,e mai lunga ca ziua,
iar cerul picura lacrimi spre insetatul pamant.

In bezna de-afara se plimba o doamna cantand,
e linistea ce dainuie chiar si pe timp de furtuna.
Fredoneaza simple refrenuri purtate de vant
ce le aude omul ce sta la fereastra plangand.

Toamna e palida si galbena de mult,
are plamanii bolnavi,imbibati de la ploaie,
dar nu moare chiar daca leacul nu s-a nascut,

ea suiera gemand,si muta ganduri duse de vant.

Mi-e mana slabita chiar si acum
cand pe simplul stilou il ghidez sa contureze
ganduri bolnave cu apasari de om nebun
ce traieste din samanta lacrimilor murdare
imprastiate si ieri si astazi pe drum.

Cand corpul acesta bolnav vrea sa ma lase,
iar picioarele refuza a-mi indruma pasii,
inchid ochii crancen incercanati
si las inima ce bate mai slab si mai slab
sa rasufle dormind linistita.

Intr-un colt...in ultimul din lume m-as refugia,
sa fug de voi,oameni salbatici
ce va hraniti din simpla inima a cuiva
ca niste niste caini insetati de egoismul
ce curge rosu in venele voastre.

Nici n-am pretins vreodata lucruri mari,
si n-am cerut sa imi descoperiti iubirea,
m-ati dezvelit in schimb cu incapatanare,
sa-mi aratati ca zace-n mine acoperit de praf
acel cuvint numit "iubire".

Nu va detest c-ati luat ce e mai bun din mine,
dar nici nu va mai vreau rasul bolnav
sa imi pateze ultima speranta ratacita,
printre regulile absurde
ale unui joc bolnav.

Ma doare durerea ochilor mei,
batuti tot mai des de ploaia acida.
Ajunge!E vremea plecari,m-ati invins!
In batalia asidua in care tot am luptat,
s-a dovedit ca ati castigat.

Vreau simpla liniste a unei camere goale,
in care sa am doar un pahar de apa si-un pat,
iar pe perna sa am asezata o carte
in care cu litere de moarte sa se scrie detaliat,
ca s-a pierdut lupta-n propriul front mai tarziu dominat.

As vrea sa se prezinte in filele patate,
cuvinte ce ofera imagini abstracte:
un om afundat in coltul intunecat
si un altul ce-si loveste dusmanul
ce se afla cu capul plecat.

Repet printre lacrimi,nu le dau stapanire,
ati abuzat de faptul ca in mine zacea iubire.
M-ati citit ca pe-o carte deschisa fila cu fila,
si mi-ati luat masca ce-o purtam cu ardoare
sa ma apar de voi,lume jivina!

Strig la voi pentru ultima data,m-ati ruinat!
E ultimul tipat,si e tot de durere...
Vreau sa se simta urletul unui om resemnat,
ce-si striga bietul suflet injunghiat,
care zace inconstient fara putere.

Odata cu ea ati murit si voi,
si da,mie mi-a murit doar iubirea,
insa voi veti ramane din urma mai tristi si mai goi,
asemenea umbrelor ce striga-nfundat
ca vor si ele cu ardoare-napoi.


N-aveati dreptul la nici o farama infirma,
din inima cuiva,dar s-o calcati in picioare??
Va intorc obrazul insa,sa ma loviti iar
caci suntem OAMENI..of..OAMENI..
si ne mancam intre noi.

Asta cer,sa cer ai mei ochi
ei vor orbirea cat mai curanda.
M-acuza pe mine si pe sufletul meu
de faptul ca le-am luat stralucirea profunda.

Am lasat valuri de lacrimi sa vina spre ei,
incalcandu-le dreptul la viata.
Sunt vinovata de moartea inceata a ochilor mei
scufundati in marea mare rosie sarata.

Sunt chemata-n instanta sa fiu judecata
am putin timp sa-mi fac apararea,
mi-au lasat pe obraz legea scrisa de ei
si reprosul ca le-am stirbit chiar si culoarea.

Ma duc acum...sunt chemata,
nu cer sa ma ierte,sunt vinovata.

Ia oglinda agatata stramb de perete,
da-o jos si sparge-o in gradina din spate.
Incearca de poti si fa-te si tu nevazut,
nu vreau sa-mi mai vad figura prin tine.
Sa-mi dai cele doua poze,vreau sa le rup
si sa arunci scrisoarea din sertarul de sus.

Lasa ceasul ce se clatina inca pe masa,sa cada
si fa ca din tabloul acela sa ramana doar rama.
Ia cartea de pe raftul al doilea si da-mi-o;
sa n-o stergi de praf,are atatea de spus....

Inchide fereastra nu vreau sa aud voci,
trage draperia de tot,urasc lumina difuza.
Adu-mi telefonul sa formez ultimul numar,
apoi receptorul sa ramana atarnand.

Muta repede scaunul gol langa pat,
poate va veni cineva sa ma vada vreodata.
Lasa-mi pe perna o foaie alba si un pix,
sa-mi scrijelesc ganduri cand sufletul cere.

Ramai cateva clipe langa mine sa-ti soptesc
cateva ultime cuvinte stiute de mine vreodata.
Asteapta s-adorm,dup-aia sa pleci,
apoi inchide usa dupa ce iesi.

(Ia oglinda,opreste ceasul,
inchide fereastra si muta scaunul.
Ramai cateva clipe,apoi vreau sa pleci )

Musca din tacerea de dupa gratiile ruginite,

lovea cu piciorul in scandura patului,

batea cu privirea cele patru ziduri,

striga fara glas ca vrea scapare,

strangea inima-n mana zicandu-i,

nu plange,e inca bine.



Ingana stand pe jos amintirile vechi,

atipea suspind cu capul de gratii,

cerea dreptul la o singura cheie,

voia o singura speranta sa-si tina

saraca inima-n viata.



Cauta innebunit pietre-n camera goala,

lovea cu una-n lacatul negru si mare,

cadea amortit,obosit,fara vlaga,

pomenea ratacit nume din vremea

trecuta cand primea si raspuns.



Respira greu aerul din camera moarta,

scuipa pareri de rau din sufletu-i trist,

amana stingerea inimii lovita de greu,

aiura amarat din coltul devenit mormant.



Imita urletul unui animal salbatic,

urmarea ascultand ritmul ploii,

sarea sa priveasca la fereastra ce-i era prea sus,

gandea ca maine-i marsul funerar,

ca era sfarsitul bataii.



Cu capul de beton si ochi umezi,

cu privirea spre gratii si lacat,

tinea in mana cheia iesirii,

dar era prea tarziu sa razbata.

EL-era pe jos respirand greu,

INIMA-i era langa el rece;

canta ceva ca ultima amintire,

apoi,ruinat,avea sa se prefaca-n omul

plin de ura ce i-a ramas in coltul vietii.